you can always paint the roses

Oda in metru antic

si unul din motivele pentru care iubesc violoncelul :)

Copacul

In ultima saptamana mare parte din atentia care ar fi trebuit sa fie dedicata concentratorilor solari a fost captata de copaci. Asta din cauza unui curs de la psihologie, referitor la tehnicile proiective, la care studiem, printre altele, si testul arborelui.
Eu inca nu il pot intrepreta pe bune pentru ca nu am nici experienta si nici nu am terminat de citit si sistematizat materialele despre test:)). Eu pun oamenii sa deseneze copaci din curiozitate, ca sa vad cum deseneaza si cum corespunde ce imi spune grila de interpretare cu ce stiu eu despre ei.
But whatever.

Ce voiam eu azi e sa va arat un desen dragut si facut cu iubire :X si sa va povestesc despre "copacelul" meu. Al treilea din test, acela "din vis/imaginar/preferat". Desenul de aici e facut dupa poza. Primul desen, cu copacul (aproape)intreg, l-am facut din memorie si e mult mai urat, nu are rost sa-l afisez.

Copacul meu se numeste bodhi si se intalneste prin Asia Centrala si de Sud-Est. In religia budista, bodhi e copacul sacru. Se spune ca Buddha a atins iluminarea meditand sub un bodhi. Exista un bodhi in India care cica ar fi chiar acela si unde se duce lumea in pelerinaj. Bodhi care cresc pe langa temple sunt venerati si decorati cu ghirlande de flori, panglici colorate si alte nebunii.
Acest bodhi pe care l-am desenat eu exista in realitate, in Ayutthaya, capitala medievala a Thailandei. Iar acel antropomorfism (fata de om) care in test e considerat specific copiilor mici si bolnavilor mental (! mai concret, schizofrenicilor:P) nu e altceva decat capul unei statui a lui Buddha ce a cazut in timpul unei invazii a khmerilor langa radacina copacului:)) In timp, copacul a crescut, radacinile l-au inconjurat pe micul Buddha si s-au ridicat de la sol impreuna cu el.

Eu nu stiu suficienta biologie incat sa pot distinge clar intre radacini, trunchi, ramuri si coroana. Ca urmare, imi e imposibil sa caculez o multime de parametri din test. Daca stie cineva - be my guest :P trimit desenul si imi spuneti. Dar eu una nu cred ca se poate scoate mai nimic din el. Testul arborelui a fost conceput de occidentali, cu reperele occidentalilor. La noi nu exista bodhi si probabil nimic asemanator. Arhetipul unui copac oriental arata poate destul de diferit de arhetipul nostru, iar eu am ajuns sa desenez un copac de-al lor pentru ca am avut norocul de a-l vedea live si m-a impresionat mult. La ei, un copac cu 7 trunchiuri si cu radacinile cat casa nu e deloc SF, si nici delir bizar. Nu ma credeti? Ia uite-aici :

asa incep toate

untitled

Pozele astea... you love them or hate them, nu-i asa? ;)) O fi existand cale de mijloc?

despre poze

A ajuns sa-mi fie tare greu sa scriu aici. Dar mai vreau sa pun aici niste chestii si cumva simt totusi nevoia sa vorbesc putin despre ele…
Dupa cum ati observat, am inceput sa fac poze in studio. In mod normal le fac pentru bijuterii, pentru ca unele din ele imi par mult mai expresive daca le arat purtate decat singure pe un fundal si pentru ca la mine acasa nu am niciodata lumina potrivita pentru niste poze decente. Dar cumva ideea s-a extins si am ajuns sa incerc si alte nebunii independente.

Am inceput cu Alba ca Zapada, cu ideea pornita de la clipul Angelzoom, alimentata de Not Strong Enough de la Apocalyptica ce tocmai aparuse si niste alte chestii la care macina mintea mea… Am vrut sa am niste poze care sa arate intr-un fel aparte starea psihica in care eram atunci, pe la inceputul toamnei. Si voiam de asemenea sa am niste poze cu mine, pentru ca, de obicei fiind in spatele camerei, m-am trezit la un moment dat ca numar pe degete toate pozele pe care le am cu mine in ultimii ani. (Ok, nu pun la socoteala unele poze de grup si in nici un caz pozele de la balul din a 12a, cu rochia aia odioasa, pe care au avut grija altii sa le puna pe facebook:)) )
Si asa am inceput sa ne jucam. Au iesit pozele pe care le-am pus in octombrie. Nu dupa mult timp, am avut chef sa ma joc din nou si au iesit altele… pe care le pun acum. Niste poze fara nici un scop anume, in afara de cel de a ne petrece timpul liber intr-un mod creativ si distractiv. Sunt experimentale din toate punctele de vedere, de la solutiile tehnice la idei sau realizare. Iar pentru mine, s-au dovedit a fi foarte interesante.

In primul rand, tot procesul de creatie a unei fotografii in studio a fost ceva nou, si pentru mine si pentru prietenii mei care nu apucasera inca sa foloseasca studioul nou improvizat in living. Eu eram obisnuita doar cu poze facute in natura, unde fotografiai ceva deja existent, pe care trebuia sa te gandesti cum il pui in valoare cel mai bine. In studio nu exista nimic. E doar un paravan negru (bine, e si unul alb, dar cui ii pasa de ala? :P) si in rest doar ce pui tu acolo. Tot ce se intampla in poza e creatia ta.

In al doilea rand, e ceva destul de inedit sa te trezesti deodata “fotomodel”, sa bati frumos din gene in fata unui paravan si sa ai 3 camere tacanind non-stop in jurul tau, din toate unghiurile posibile, si eventual si spectatori. La primele poze de genul asta mi-am adus aminte amuzata de o multime de fete pe care le-am vazut de atatea ori fugind de camere sau acoperindu-si fetele (“Nuuuu, nu-mi face poza mieee!!!!”) Mereu m-am intrebat daca chiar au o problema cu faptul ca li se fac poze, sau e doar un fel de a face nazuri.
Si am avut ocazia sa observ ca de la aparut in niste poze obisnuite pana la tentativa de fotomodel de ocazie e ceva distanta …
Cand esti intr-o poza din asta, nu mai esti chiar tu. Nu esti tu cel obisnuit. Esti o anume bucatica din tine, care in mod normal e inactiva, dar care atunci are ocazia sa iasa la suprafata. Te transformi si interpretezi o partitura pe care o descoperi putin cate putin, pe parcurs, ca si cum ai intra intr-un rol pe care incepi sa improvizezi.
La sfarsit te vezi pe tine, altfel decat te-ai gandit vreodata ca te-ai putea vedea. Am descoperit cu ocazia asta ca pot arata in mai multe feluri, ca pot avea diverse fete, chiar daca de obicei nu imi apare fata in poze. (Una e sa faci portret, alta e sa vrei o poza care doar sa transmita o anume traire, iar eu vreau mai mult asa ceva decat portrete.) Si pana la urma, niciuna din fetele astea nu e chiar o minciuna sau o pura interpretare. Pentru ca, clar, nu sunt nici actrita nici fotomodel profesionist, iar ideile sunt ale mele si tot ce fac este totusi o reflectare a ceva ce exista oricum in mine. Dar e o reflectare mai artistica. Transfigurata, hiperbolizata… jucausa.

Nu stiu in ce masura transmit sau nu pozele astea, dar in ciuda defectelor tehnice, cred c-au iesit totusi multe chiar bune. (Evident, eu pun aici cateva poze din cele mai bune, mai am zeci, de tot felul :P).Iar eu una vad in ele ceea ce am vrut sa vad. Ar mai fi interesant ca dupa o vreme, dupa ce ne mai cizelam, sa reluam temele astea de inceput, sa vedem ce iese si cum am evoluat. Insa pana atunci mai e timp.

in hibernare

Un cantec si atat. :)
Va asteptati la mai multe? Heh, teapa :P.
Am intrat in hibernare. Ne vedem cand ma trezesc. Probabil la primavara. Primavara aia, adevarata.

lebada alba

trece lebada pe ape....:P
Nu imi pot aduce aminte cand, cum si de ce au inceput sa-mi placa lebedele, mai ales ca nu ma omor dupa animale in general si nu prea le bag in seama. Mi-a placut in schimb mereu lacul lebedelor. Imi e foarte simpatica si lebada alba de pe raul negru, desi n-am reusit sa trec de primul volum din Kalevala si nu am ajuns acolo unde apare ea. O stiu doar din cantecele Amorphis. Probabil asa mi-a venit ideea anul trecut cand mi-am luat laptopul sa-l botez "lebada alba" pentru simplul motiv ca e alb ...:)) Lebada a fost prima chestie care mi-a trecut atunci prin minte. Iar recent am vazut Black Swan, filmul cu balerina psihopata care nu mai stie in ce lebada si cum sa se transforme. :D Cum sa nu imi placa asa ceva? :))Un film atat de fain.ca nici macar Natalie Portman (pe care nu o sufar) n-a reusit sa il strice.
Si cum ma uitam eu pierduta la turmalinele care imi plac asa mult dar cu care habar nu aveam ce pot sa fac ca sa nu stric felul in care aratau insirate impreuna atat de frumos... se nascu pe nesimtite lebaduta aceasta.:X



Si de ce nu am pune de fapt si Black River, pentru raul de pietre inchis la culoare pe care pluteste lebada? Cand vine vorba de Amorphis, eu nu pot sa ma abtin:P

the Hyperring

Pentru ca sunt cumva un pic hyper acum si trebuia sa postez ceva... Primul meu inel cu adevarat frumos, cu margica de jad. Iubesc jadul.



Sorry pentru atatea poze, dar pur si simplu nu ma pot hotari care-i mai faina :P.

Inchipuita floare si Iesirea din sertar

Da frate, am castigat! Sa vezi si sa nu crezi! Am castigat concursul Red Power, organizat de CDB (clubul designerilor de bijuterii)! Eu care nu castigam niciodata nimic.

Cu concursul asta e o poveste lunga, pe care am scris-o pe celalalt blog.Pare cam inutila aici, dar acolo avea sens, ca era prea impersonal.
Aici am sa fiu cat mai scurta posibil.
Luna asta am participat practic la primul concurs de orice fel, dupa ani si ani. Inchipuita floare (asa se cheama colierul) nu a fost creat chiar special pentru el. Exista ca proiect de vreo luna si ceva, ca extindere a temei florii de vartej, dar n-aveam curaj sa-l incep. Ar fi fost cea mai pretentioasa si mai profi bijuterie a mea si nu stiam daca sunt in stare de asa ceva.
Cand am vazut tema concursului de luna asta, m-am uitat la ea cam urat. Concret, tema suna: “Pentru a putea realiza creatiile voastre, vreau sa va ganditi la o femeie dura in aparenta, dar care freamata de pasiune, femeia care este ca otelul in afaceri si ca matasea rosie in bratele iubitului ei. Puteti folosi orice tehnici si orice materiale, cu conditia sa realizati combinatii de rosu si argintiu.”O, da. Absolut fascinant.*va rog nu scapati ironia*. Iar in urmatoarele secunde, observ “rosu si argintiu”. Si-atunci am zis : a mea e!! ma bag!
A fost foarte amuzant momentul in care am fost nevoita sa descopar cum pot sa leg inchipuita mea floare si ce exprima ea in realitate de o tema ca asta, mai ales ca nici nu prea imi pusesem problema constient ce exprima cand am modelat-o in minte (eu imi fac si bijuteriile in minte, nu doar desenele:P). Si a fost si mai amuzant cel in care am descoperit ca de fapt chiar exista o legatura.
Inchipuirea de floare nu este in nici un caz ce s-a propus in tema, dar este ceva ce ar putea deveni asa. E o persoana alcatuita dintr-un amalgam de straturi intercalate de caldura/fragilitate/seninatate si raceala/duritate/forta/indiferenta/rigiditate/etc, in asa hal ca nu mai stii care a fost esenta sau care predomina. E diferenta intre aparenta si realitate, intre exterior si interior. Ceci n’est pas une fleur (face cineva legatura cu manifestul suprarealist?:P) e doar o imagine de sarma, scindata, stilizata, rigida, improvizata… si in felul ei, frumoasa.:)
Si are in spate mai multe/alte lucruri decat ce (credeti ca) vedeti.

Am trimis-o asa cum era. Si am castigat. De data asta lumea a bagat in seama, a-nteles ce era de inteles (cred:P) , a apreciat. Si a votat.
Deci uite ca pot fi si eu pe primul loc. Cu ceva facut de mine, gandit de mine, in care ma exprim eu cu ideile, incercarile, macinarile mele. Si ma gandesc ca poate intr-o anume masura, publicul ti-l faci singur si ti-l educi. Daca iesi din sertar atunci cand trebuie, calculand pasii, avand grija de tot ce poti controla, folosind experienta acumulata in timp…poate ca merita. Poate ca poti obtine ce vrei si poate ca odata, incet incet, poti ajunge sa iti gasesti un sens si un loc al tau.

Monolith Dagger si piticutii ascunsi

Setul asta ar trebui sa fie primul dintr-o serie de lucrari cu tenta "antica". Ma gandeam sa fac o colectie din asta si s-o botez "oda in metru antic". :P Mai vedem. Am vrut ceva care sa arate cumva mai tribal,mai barbaric... Mi-au placut la nebunie coltii aia de sidef. Si i-am montat in formele alea care sper sa aduca macar putin cu modelele din frizele grecesti.
Sunt Monolith datorita cantecului aferent (pe care il ador) si pentru ca monolitii sunt ceva ce dau senzatia de vechi...
Si sunt Dagger pentru ca mama cand a vazut cerceii s-a speriat si a zis ca arata groaznic, ca niste pumnale indreptate fix spre gat (deci am reusit probabil tenta barbarica >:) mwahahaha!)


In alta ordine de idei:
1. it's one of those times again. Enervantii timpi morti tipici sesiunii cand ti-e foarte greu sa inveti dar si sa faci altceva linistit pentru ca tot timpul te gandesti ca ar trebui sa inveti...I just hate that feeling. Mai ales ca am atatea de facut.

2. a trebuit sa-mi fac un blog nou. Sunteti de-acum bineveniti pe http://altatechart.blogspot.com/ [sper sa nu fi gresit linkul]. Pusesem linkul de aici in semnatura pe forumul CDB, acum cateva zile a aparut si pe facebook, tot intr-o postare CDB, si lucrurile au luat-o razna rau de tot. De ceva vreme incoace se plimba pe aici mult mai multa lume decat as avea chef si am hotarat sa nu mai amestec lucrurile. E mai bine asa.
Si da, mi-am facut cont nou pentru blogul acela. Sa stiu o treaba clara.
Asta ramane asa cum e, acela va fi (aproape) numai pentru handmade.

3. Am gasit o piticuta ratacita pe la mine prin creier. Habar n-am de unde a crescut si de cand, dar dadea vagi semne de viata de ceva timp si acum am si gasit-o. Era o piticuta mai a naibii, se ascundea bine de tot. Si ma bucur mult ca am gasit-o si am identificat-o clar. Deja-mi vine sa topai cand ma gandesc ce bine sa o ma simt cand o s-o-mpac si pe ea. Si-asa anul asta s-a simtit a major mental health boost de cand am inceput sa hranesc regulat si cu seriozitate piticutul astronom.
Daca am noroc si la anul (sau poate chiar din toamna, dar hai sa nu ne facem cine stie ce sperante mari) ajung s-o pot hrani cum trebuie si pe-asta mica, o sa fiu o persoana muult mai fericita.
Nu stiu cum sunt piticii din creierii altora, dar ai mei cand sunt satisfacuti si primesc ceea ce vor fac viata mult mai placuta :D
Dar n-am chef sa spun acum despre ce fel de piticuta e vorba. Oricum, s-ar putea ca unii din voi sa rada cu mare pofta cand o sa afle.

in sfarsit, zale !! :D

In the Lake

Prima creatie pe 2011 este lacustra.
Este probabil si prima dintr-o serie de mai multe lucrari cu tema acvatica, pentru ca imi place apa, spectrul de culori care imi inspira apa e suficient de larg ca sa pot face destule si mai am pietre in nuante acvatice care abia asteapta sa-si gaseasca un rost.:)
Este si prima data cand pun o asa-zisa semnatura pe poze si am sa fac o regula din asta. Daca tineti neaparat sa stiti de unde vine Alta, aflati ca asa am numit eu capitala Atlantidei... in carte...:P Restul povestii cu numele e mai lung si irelevant.




Si nu stiu cum se face ca tot ajunge asa des Emilie la mine pe blog, in detrimentul atator altora :)) e a treia oara deja. Dar nah, asta e cantec lacustru :) Potrivit cu sideful bleu si cu cele o mie de lacuri deghizate in balti existente la aceasta ora in Bucuresti :))

Rusty Moon

Pentru cand nu ai timp sa faci ceva nou, bine ca exista pozele vechi pe care n-ai apucat sa le postezi :D.
Rusty Moon a vazut lumina zilei din septembrie si a fost chiar prima mea lucrare (bine, asta excluzand primul inel experimental care a iesit execrabil). Nu as putea sa explic de ce am ajuns cu el pe blog abia acum, cu toate intarzierile cu facutul pozelor si primitul lor ar fi fost destul timp.
Sunt de pe vremea cand unii din noi *cough cough >:)* nu se prinsesera cum sa faca poza cu mine ca model dar cu accent pe colier si fara sa se vada mult prea mult din mine...Bine ca au invatat intre timp.
Si dupa cum vedeti, azi sunt dispusa sa fac orice altceva, chiar si nimic, numai sa nu scriu la econometrie, la Arena sau la planul ala de afaceri :))

the end

In sfarsit, s-a terminat. Anul absurdului, inexplicabilului, tensiunilor si fenomenelor paranormale. Abia asteptam. Si cumva parca e mai important faptul ca am scapat de 2010 decat ca am intrat in 2011.
Anul acesta, conform obiceiului, eu fac iar bilantul.

Am sa sar peste principalul fenomen paranormal al acestui an. Se intampla ca a influentat si are legatura cam cu toate celelalte si cu tot ce s-a intamplat si ce am realizat anul asta, dar totusi am sa sar peste el. I’ve got my reasons.

Anul asta am invatat sau, sa zicem, aprofundat, despre felul in care viata are un mers diferit de al tau si despre cum intervin in ea lucruri neprevazute si absurde. Trei puncte demne de mentionat aici sunt Necrezutul, Nesperatul si Neinchipuitul.

Nu as fi crezut ca am sa incep sa invat acum astronomie. Exista o vaga intentie, undeva in viitorul indepartat, sa ma documentez mai mult despre universul in care traim. Era, cum ziceam, ceva foarte vag. Dar a descoperit Cris cursul celor de la Observator si iata-ma in fiecare marti, dupa o gramada de ore la facultate, stand atenta si fascinata 2 ore si chiar mai mult uneori, fara pauza si fara sa ma gandesc la pauza, cu ochii la stele si cu urechile ciulite la curs. Eu, omul care nu e in stare sa retina mai nimic, de la formule matematice pana la versuri de cantece, mai am putin si devin capabila sa insir stele la rand, cu denumiri, magnitudine si distanta fata de noi, unghiuri de inclinare ale axelor planetelor si alte nebunii de gen. Si mi-a placut enorm sa aflu din nou si sa vizualizez cu alti ochi cum nimic in universul nostru nu e vreodata fix si imuabil. Dar absolut nimic.

Nu as fi sperat ca as putea ajunge acum sa invat sa cant la chitara. Era tot asa, un proiect amanat pe termen nedefinit. Despre chitara nu am nimic altceva de zis acum. Numai faptul ca am scos-o de la naftalina si atat. E vorba doar de un inceput.

Si nu mi-as fi inchipuit vreodata ca as ajunge eu sa fac bijuterii. Eu care nici nu purtam bijuterii. Trei luni de zile si inca ma mai apuca rasul cand ma gandesc la asta sau cand ma uit pe birou si vad ca n-am loc sa pun o cana cu ceai de atatea sarme si pietricele. Tocmai saptamana asta care a trecut, am fost nominalizata Designerul Saptamanii pe forumul CDB (Clubul Designerilor de Bijuterii). A trebuit sa scriu ceva despre mine si despre pasiunea mea pentru handmade. Dap, se cheama ca sunt designer de bijuterii. Si pe cuvant ca nu m-am gandit ca as avea vreo pasiune pentru handmade =)) Dar si asta e un inceput si roade veti mai vedea destule. Toate la timpul lor.

Cum ziceam, nu este chiar atat de important pentru mine ca am intrat in 2011. Intru cu o stare ciudata de griji, speranta si lipsa de speranta (da, simultan) intr-un melanj dubios a carui rezultanta e…indiferenta? Hai sa-i zicem detasare. Sa nu sune-asa urat.
Si ma uit in urma la ce am facut si ce am ajuns, in special in anul asta, caci a adus atatea… Mi s-au intamplat lucruri pe care le consideram la limita imposibilului, m-am descoperit facand lucruri pe care nu m-as fi crezut in stare sa le fac, din diverse motive: ori ca n-as avea curaj (s-a demonstrat ca am!), ori ca nu m-as trezi in asa o situatie, ori ca nu ma interesa, whatever… important e ca am depasit multe limite de tot felul.
O tristete destul de mare imi aduce faptul ca toate astea nu par sa aiba nici un ecou…tot ce se schimba in mine nu pare sa afecteze mai nimic in jurul meu. Tot ce am realizat si felul in care am evoluat nu pare sa m-ajute la nimic. Stiu ca ati cam fi tentati sa sariti la fraza asta, dar…asta e sentimentul acum. Degeaba, toate sunt degeaba. Dureroasa inutilitate si vecinul ei, Vidul. Asta e bun de titlu de ceva.
Da, asta a fost anul Vidului si probabil si urmatorul va fi partial. Dar deja m-am obisnuit cu el, mi-a fost alaturi aproape constant din ianuarie trecut, de fapt chiar din decembrie, si pana la urma, cum nimic in lume nu e fix si imuabil, o sa mai plece si el. Toate sunt niste etape si toate se duc. Daca acum el vrea sa stea cu mine, then so be it. M-am saturat sa fiu in lupta cu propriile mele mecanisme psihice reglatorii.

Odata cu Vidul, am vazut mai clar ca niciodata haurile si abisurile din oameni. Nu in toti, no way. Unii doar. Ocazional. Intamplator. Sau nu. Gauri negre in sufletele si in creierele lor. O imagine plastica pe care nu prea stiu sa o descriu si probabil nu ati sti sa-i dati sensul cel mai potrivit daca nu incerc sa explic. Imaginati-va ca sunteti in metrou si este in fata voastra pe scaun o persoana oarecare: poate sa arate oricum vreti. Important e ca atunci cand vedeti fata si tinuta ei sa va inspire ceva ca un fel de ceapa, o varza…anyway, ceva cu multe straturi. Si fiecare strat inglobeaza tot ceea ce defineste persoana respectiva. La suprafata arata normala, intreaga. Dar cand ajungi sa desfaci, descoperi tot felul de gauri, unele in puncte esentiale, lipsuri, straturi incomplete…si cand undeva inauntru bate vantul…nu e prea placut. Chiar daca teoretic stim cu totii ca toti oamenii au probleme, toti suntem fiinte complexe (oare?), etc etc, parca aveti senzatia ca persoana respectiva trece printr-un fel de vid de care poate nici nu e constienta, iar voi il vedeti si il simtiti, ca si cum ar fi al vostru…chiar daca nu puteti avea idee unde sunt haurile alea sau exact cat sunt de mari, stiti ca sunt acolo si le puteti simti… Bat campii cumva? Nu cred.
Gauri negre si vid exista periodic in multi dintre noi, uneori poate nu suntem constienti de ele, uneori stim perfect sa le mascam… Dar exista, si cred eu ca uneori pot fi detectate chiar si de altii. Si este o diferenta mare intre lucrurile care stii teoretic ca exista si cele pe care le simti. Anyway, gata cu subiectul asta acum.

Bilantul final al anului 2010 este ca de fapt nu se poate face un bilant. Prea multe lucruri total necuantificabile.
Si m-am tot straduit de mult sa gasesc un cantec potrivit pentru postarea asta…Am vrut The Killers – Goodnight, Travel Well. Problema era ca am in plan un colier care nu imi poate aparea in fata ochilor decat cu cantecul asta, si nu-l puteam posta de doua ori. Am vrut The Beatles – Let It Be. Problema e ca nu-mi plac Beatles, s-ar fi potrivit doar versurile. Am vrut Ducu Bertzi – Pe cine si cate carari. Problema e ca asta e un refren vechi pe care as vrea sa-l depasesc. Am vrut Guns&Roses cu Sweet Child of Mine, pentru versul "where do we go now". Problema e ca nu sunt atat de atasat nici de Guns nici de cantecul asta...
Nici nu mai stiu ce-am mai vrut. Si am ramas cu High Hopes. Coverul Nightwish, pentru ca rasuna chitara mult mai puternic, iar vocea lui Marco este febletea mea.

Iar de anul acesta mi-ar placea ca multi oameni sa poata avea sperante. Mi-ar placea mai ales ca unii anume sa poata sa se gaseasca sau sa se regaseasca pe ei. Sa aiba curajul de a avea incredere, atat in ei cat si in altii. De a-si asuma niste riscuri. Sa creada ca unele lucruri din categoria “prea frumoase ca sa fie adevarate” chiar pot fi adevarate si nu la ani-lumina departare. Sa creada ca ceea ce li se spune are fix si strict intelesul care li se spune si nu 7000 de altele. Sa nu le mai fie frica de bombe. Sa nu lancezeasca. Inca o data, sa nu lancezeasca. Si alte treburi de genul asta…
Nu va ganditi ca ce-am scris ar viza vreo persoana anume. Vizeaza mai multe si pe bucati, combinate dupa necesitati. Si nici eu nu ma exclud.

Gata. Acum puneti-va si ascultati cantecul. Daca ati facut asta deja, mai ascultati-l o data. Merita. :) E frumos.