the end

In sfarsit, s-a terminat. Anul absurdului, inexplicabilului, tensiunilor si fenomenelor paranormale. Abia asteptam. Si cumva parca e mai important faptul ca am scapat de 2010 decat ca am intrat in 2011.
Anul acesta, conform obiceiului, eu fac iar bilantul.

Am sa sar peste principalul fenomen paranormal al acestui an. Se intampla ca a influentat si are legatura cam cu toate celelalte si cu tot ce s-a intamplat si ce am realizat anul asta, dar totusi am sa sar peste el. I’ve got my reasons.

Anul asta am invatat sau, sa zicem, aprofundat, despre felul in care viata are un mers diferit de al tau si despre cum intervin in ea lucruri neprevazute si absurde. Trei puncte demne de mentionat aici sunt Necrezutul, Nesperatul si Neinchipuitul.

Nu as fi crezut ca am sa incep sa invat acum astronomie. Exista o vaga intentie, undeva in viitorul indepartat, sa ma documentez mai mult despre universul in care traim. Era, cum ziceam, ceva foarte vag. Dar a descoperit Cris cursul celor de la Observator si iata-ma in fiecare marti, dupa o gramada de ore la facultate, stand atenta si fascinata 2 ore si chiar mai mult uneori, fara pauza si fara sa ma gandesc la pauza, cu ochii la stele si cu urechile ciulite la curs. Eu, omul care nu e in stare sa retina mai nimic, de la formule matematice pana la versuri de cantece, mai am putin si devin capabila sa insir stele la rand, cu denumiri, magnitudine si distanta fata de noi, unghiuri de inclinare ale axelor planetelor si alte nebunii de gen. Si mi-a placut enorm sa aflu din nou si sa vizualizez cu alti ochi cum nimic in universul nostru nu e vreodata fix si imuabil. Dar absolut nimic.

Nu as fi sperat ca as putea ajunge acum sa invat sa cant la chitara. Era tot asa, un proiect amanat pe termen nedefinit. Despre chitara nu am nimic altceva de zis acum. Numai faptul ca am scos-o de la naftalina si atat. E vorba doar de un inceput.

Si nu mi-as fi inchipuit vreodata ca as ajunge eu sa fac bijuterii. Eu care nici nu purtam bijuterii. Trei luni de zile si inca ma mai apuca rasul cand ma gandesc la asta sau cand ma uit pe birou si vad ca n-am loc sa pun o cana cu ceai de atatea sarme si pietricele. Tocmai saptamana asta care a trecut, am fost nominalizata Designerul Saptamanii pe forumul CDB (Clubul Designerilor de Bijuterii). A trebuit sa scriu ceva despre mine si despre pasiunea mea pentru handmade. Dap, se cheama ca sunt designer de bijuterii. Si pe cuvant ca nu m-am gandit ca as avea vreo pasiune pentru handmade =)) Dar si asta e un inceput si roade veti mai vedea destule. Toate la timpul lor.

Cum ziceam, nu este chiar atat de important pentru mine ca am intrat in 2011. Intru cu o stare ciudata de griji, speranta si lipsa de speranta (da, simultan) intr-un melanj dubios a carui rezultanta e…indiferenta? Hai sa-i zicem detasare. Sa nu sune-asa urat.
Si ma uit in urma la ce am facut si ce am ajuns, in special in anul asta, caci a adus atatea… Mi s-au intamplat lucruri pe care le consideram la limita imposibilului, m-am descoperit facand lucruri pe care nu m-as fi crezut in stare sa le fac, din diverse motive: ori ca n-as avea curaj (s-a demonstrat ca am!), ori ca nu m-as trezi in asa o situatie, ori ca nu ma interesa, whatever… important e ca am depasit multe limite de tot felul.
O tristete destul de mare imi aduce faptul ca toate astea nu par sa aiba nici un ecou…tot ce se schimba in mine nu pare sa afecteze mai nimic in jurul meu. Tot ce am realizat si felul in care am evoluat nu pare sa m-ajute la nimic. Stiu ca ati cam fi tentati sa sariti la fraza asta, dar…asta e sentimentul acum. Degeaba, toate sunt degeaba. Dureroasa inutilitate si vecinul ei, Vidul. Asta e bun de titlu de ceva.
Da, asta a fost anul Vidului si probabil si urmatorul va fi partial. Dar deja m-am obisnuit cu el, mi-a fost alaturi aproape constant din ianuarie trecut, de fapt chiar din decembrie, si pana la urma, cum nimic in lume nu e fix si imuabil, o sa mai plece si el. Toate sunt niste etape si toate se duc. Daca acum el vrea sa stea cu mine, then so be it. M-am saturat sa fiu in lupta cu propriile mele mecanisme psihice reglatorii.

Odata cu Vidul, am vazut mai clar ca niciodata haurile si abisurile din oameni. Nu in toti, no way. Unii doar. Ocazional. Intamplator. Sau nu. Gauri negre in sufletele si in creierele lor. O imagine plastica pe care nu prea stiu sa o descriu si probabil nu ati sti sa-i dati sensul cel mai potrivit daca nu incerc sa explic. Imaginati-va ca sunteti in metrou si este in fata voastra pe scaun o persoana oarecare: poate sa arate oricum vreti. Important e ca atunci cand vedeti fata si tinuta ei sa va inspire ceva ca un fel de ceapa, o varza…anyway, ceva cu multe straturi. Si fiecare strat inglobeaza tot ceea ce defineste persoana respectiva. La suprafata arata normala, intreaga. Dar cand ajungi sa desfaci, descoperi tot felul de gauri, unele in puncte esentiale, lipsuri, straturi incomplete…si cand undeva inauntru bate vantul…nu e prea placut. Chiar daca teoretic stim cu totii ca toti oamenii au probleme, toti suntem fiinte complexe (oare?), etc etc, parca aveti senzatia ca persoana respectiva trece printr-un fel de vid de care poate nici nu e constienta, iar voi il vedeti si il simtiti, ca si cum ar fi al vostru…chiar daca nu puteti avea idee unde sunt haurile alea sau exact cat sunt de mari, stiti ca sunt acolo si le puteti simti… Bat campii cumva? Nu cred.
Gauri negre si vid exista periodic in multi dintre noi, uneori poate nu suntem constienti de ele, uneori stim perfect sa le mascam… Dar exista, si cred eu ca uneori pot fi detectate chiar si de altii. Si este o diferenta mare intre lucrurile care stii teoretic ca exista si cele pe care le simti. Anyway, gata cu subiectul asta acum.

Bilantul final al anului 2010 este ca de fapt nu se poate face un bilant. Prea multe lucruri total necuantificabile.
Si m-am tot straduit de mult sa gasesc un cantec potrivit pentru postarea asta…Am vrut The Killers – Goodnight, Travel Well. Problema era ca am in plan un colier care nu imi poate aparea in fata ochilor decat cu cantecul asta, si nu-l puteam posta de doua ori. Am vrut The Beatles – Let It Be. Problema e ca nu-mi plac Beatles, s-ar fi potrivit doar versurile. Am vrut Ducu Bertzi – Pe cine si cate carari. Problema e ca asta e un refren vechi pe care as vrea sa-l depasesc. Am vrut Guns&Roses cu Sweet Child of Mine, pentru versul "where do we go now". Problema e ca nu sunt atat de atasat nici de Guns nici de cantecul asta...
Nici nu mai stiu ce-am mai vrut. Si am ramas cu High Hopes. Coverul Nightwish, pentru ca rasuna chitara mult mai puternic, iar vocea lui Marco este febletea mea.

Iar de anul acesta mi-ar placea ca multi oameni sa poata avea sperante. Mi-ar placea mai ales ca unii anume sa poata sa se gaseasca sau sa se regaseasca pe ei. Sa aiba curajul de a avea incredere, atat in ei cat si in altii. De a-si asuma niste riscuri. Sa creada ca unele lucruri din categoria “prea frumoase ca sa fie adevarate” chiar pot fi adevarate si nu la ani-lumina departare. Sa creada ca ceea ce li se spune are fix si strict intelesul care li se spune si nu 7000 de altele. Sa nu le mai fie frica de bombe. Sa nu lancezeasca. Inca o data, sa nu lancezeasca. Si alte treburi de genul asta…
Nu va ganditi ca ce-am scris ar viza vreo persoana anume. Vizeaza mai multe si pe bucati, combinate dupa necesitati. Si nici eu nu ma exclud.

Gata. Acum puneti-va si ascultati cantecul. Daca ati facut asta deja, mai ascultati-l o data. Merita. :) E frumos.