Nu mai pot privi in viitor. Nu mai pot si nu mai vreau s-o fac. Refuz. Asa, pur si simplu.
Obisnuiam sa ma ocup cu asta, pana nu de mult. Dar de la un timp incolo, consistenta viitorului a inceput sa se schimbe. Sa se schimbe in mod straniu chiar in timp ce priveam.
Pentru orice lucru care mi se parea important si imi provoca curiozitatea ma proiectam la momentul respectiv si incepeam sa “privesc”. Apareau in mintea mea una, doua, rar mai multe holograme. Foarte rapid una din ele capata substanta . Au fost si unele momente in care vedeam doua posibile “viitoruri” si nu-mi puteam da seama care dintre ele e mai clar, mai puternic. Dar astea au fost putine cazuri. Iar eu traiam asa, intr-un ritm oarecum lent, linear, previzibil.
Dar de la-nceputul anului incoace, busola o ia razna dintr-o directie in alta, iar sistemele de referinta parca au disparut. Am vazut chestii neinteligibile, imposibil de interpretat. Am vazut iar realitati diferite dar nici una nu a fost cea care a devenit in final reala. Radarul pare sa functioneze in continuare, datele pe care le culege sunt valabile, dar din cine stie ce motiv orice prognoza pe care o incerc, in afara de cele pe termen foarte scurt, se dovedeste aberanta.
Se-ntampla ceva cu timpul sau mi se pare mie? Mi se intampla mie sau si altora? Am intrat eu in vreo bucla?
Si simt ca parca sunt intr-un fel de desert (nu cel din desene, ala e altul; si nici cel in care se gasesc the sands of time din pacate)…si oriunde ma uit nu vad nimic…doar nisip si cer in jur, si furtuna si praf. Nici urma de soare, de vreo luna, nici urma de vreun sietch…eu n-am tobe si nu pot chema vreun vierme sa ma duca nicaieri. Si furtuna imprastie nisipul in asa fel, incat am pe ce calca doar in secunda in care calc. Ridic un picior in aer si nisipul se aduna sub el, atat cat sa ma sustina pentru cateva secunde. Il ridic doar cativa centimetri si-ncepe deja sa fuga, sa se risipeasca in jur.
Pasesc in continuare, orbeste, straduindu-ma sa controlez cataligele pe care merg, fragile si subtiri fata de greutatea mea ca picioarele elefantilor lui Dali. Si merg asa cu ochii inchisi.
Daca incerc sa ma uit, vad tot felul de orori. Imi vad frica reflectata in fiecare graunte de nisip . Asa ca nu ma mai uit deloc.
Cataligele sunt vechi, lungi, troznesc si se taseaza. Intra uneori adanc in nisip si imi e greu sa le scot. Am trecut pe langa un copac (da, in desert, un copac), lemn tanar, puternic si hidratat (nu pot sa-mi imaginez din ce se hranea) dar l-am pierdut din vedere (ahh, furtuna asta, sper sa nu-l scoata din radacini) si oricum nu pot smulge din el ca sa-mi fac eu carje noi. Ne descurcam cu cele vechi…si daca mai cedeaza ele, si ca sa mai usuram greutatea pe care o au de carat, ma mai trag de umeri uneori dragonii. M-am legat de ei cu hamuri stranse si nu, n-au cum sa ma scape. Le e greu si lor in furtuna asta, ne mai invartim pe loc, mai pierdem uneori directia si atunci stam pana se mai elibereaza cerul. Si apoi, pornim din nou. Nu stim sigur incotro, drumul apare pas cu pas, pe masura ce-l parcurgem, dar impreuna… vom ajunge undeva .
Si nu mai privesc in viitor. Orbire sau lasitate…sau poate ca pur si simplu asa e mai bine sa fie…De acum astept surprize.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu