Setul asta ar trebui sa fie primul dintr-o serie de lucrari cu tenta "antica". Ma gandeam sa fac o colectie din asta si s-o botez "oda in metru antic". :P Mai vedem. Am vrut ceva care sa arate cumva mai tribal,mai barbaric... Mi-au placut la nebunie coltii aia de sidef. Si i-am montat in formele alea care sper sa aduca macar putin cu modelele din frizele grecesti. Sunt Monolith datorita cantecului aferent (pe care il ador) si pentru ca monolitii sunt ceva ce dau senzatia de vechi... Si sunt Dagger pentru ca mama cand a vazut cerceii s-a speriat si a zis ca arata groaznic, ca niste pumnale indreptate fix spre gat (deci am reusit probabil tenta barbarica >:) mwahahaha!) In alta ordine de idei: 1. it's one of those times again. Enervantii timpi morti tipici sesiunii cand ti-e foarte greu sa inveti dar si sa faci altceva linistit pentru ca tot timpul te gandesti ca ar trebui sa inveti...I just hate that feeling. Mai ales ca am atatea de facut.
2. a trebuit sa-mi fac un blog nou. Sunteti de-acum bineveniti pe http://altatechart.blogspot.com/ [sper sa nu fi gresit linkul]. Pusesem linkul de aici in semnatura pe forumul CDB, acum cateva zile a aparut si pe facebook, tot intr-o postare CDB, si lucrurile au luat-o razna rau de tot. De ceva vreme incoace se plimba pe aici mult mai multa lume decat as avea chef si am hotarat sa nu mai amestec lucrurile. E mai bine asa. Si da, mi-am facut cont nou pentru blogul acela. Sa stiu o treaba clara. Asta ramane asa cum e, acela va fi (aproape) numai pentru handmade.
3. Am gasit o piticuta ratacita pe la mine prin creier. Habar n-am de unde a crescut si de cand, dar dadea vagi semne de viata de ceva timp si acum am si gasit-o. Era o piticuta mai a naibii, se ascundea bine de tot. Si ma bucur mult ca am gasit-o si am identificat-o clar. Deja-mi vine sa topai cand ma gandesc ce bine sa o ma simt cand o s-o-mpac si pe ea. Si-asa anul asta s-a simtit a major mental health boost de cand am inceput sa hranesc regulat si cu seriozitate piticutul astronom. Daca am noroc si la anul (sau poate chiar din toamna, dar hai sa nu ne facem cine stie ce sperante mari) ajung s-o pot hrani cum trebuie si pe-asta mica, o sa fiu o persoana muult mai fericita. Nu stiu cum sunt piticii din creierii altora, dar ai mei cand sunt satisfacuti si primesc ceea ce vor fac viata mult mai placuta :D Dar n-am chef sa spun acum despre ce fel de piticuta e vorba. Oricum, s-ar putea ca unii din voi sa rada cu mare pofta cand o sa afle.
Prima creatie pe 2011 este lacustra. Este probabil si prima dintr-o serie de mai multe lucrari cu tema acvatica, pentru ca imi place apa, spectrul de culori care imi inspira apa e suficient de larg ca sa pot face destule si mai am pietre in nuante acvatice care abia asteapta sa-si gaseasca un rost.:) Este si prima data cand pun o asa-zisa semnatura pe poze si am sa fac o regula din asta. Daca tineti neaparat sa stiti de unde vine Alta, aflati ca asa am numit eu capitala Atlantidei... in carte...:P Restul povestii cu numele e mai lung si irelevant.
Si nu stiu cum se face ca tot ajunge asa des Emilie la mine pe blog, in detrimentul atator altora :)) e a treia oara deja. Dar nah, asta e cantec lacustru :) Potrivit cu sideful bleu si cu cele o mie de lacuri deghizate in balti existente la aceasta ora in Bucuresti :))
Pentru cand nu ai timp sa faci ceva nou, bine ca exista pozele vechi pe care n-ai apucat sa le postezi :D. Rusty Moon a vazut lumina zilei din septembrie si a fost chiar prima mea lucrare (bine, asta excluzand primul inel experimental care a iesit execrabil). Nu as putea sa explic de ce am ajuns cu el pe blog abia acum, cu toate intarzierile cu facutul pozelor si primitul lor ar fi fost destul timp. Sunt de pe vremea cand unii din noi *cough cough >:)* nu se prinsesera cum sa faca poza cu mine ca model dar cu accent pe colier si fara sa se vada mult prea mult din mine...Bine ca au invatat intre timp. Si dupa cum vedeti, azi sunt dispusa sa fac orice altceva, chiar si nimic, numai sa nu scriu la econometrie, la Arena sau la planul ala de afaceri :))
In sfarsit, s-a terminat. Anul absurdului, inexplicabilului, tensiunilor si fenomenelor paranormale. Abia asteptam. Si cumva parca e mai important faptul ca am scapat de 2010 decat ca am intrat in 2011. Anul acesta, conform obiceiului, eu fac iar bilantul.
Am sa sar peste principalul fenomen paranormal al acestui an. Se intampla ca a influentat si are legatura cam cu toate celelalte si cu tot ce s-a intamplat si ce am realizat anul asta, dar totusi am sa sar peste el. I’ve got my reasons.
Anul asta am invatat sau, sa zicem, aprofundat, despre felul in care viata are un mers diferit de al tau si despre cum intervin in ea lucruri neprevazute si absurde. Trei puncte demne de mentionat aici sunt Necrezutul, Nesperatul si Neinchipuitul.
Nu as fi crezut ca am sa incep sa invat acum astronomie. Exista o vaga intentie, undeva in viitorul indepartat, sa ma documentez mai mult despre universul in care traim. Era, cum ziceam, ceva foarte vag. Dar a descoperit Cris cursul celor de la Observator si iata-ma in fiecare marti, dupa o gramada de ore la facultate, stand atenta si fascinata 2 ore si chiar mai mult uneori, fara pauza si fara sa ma gandesc la pauza, cu ochii la stele si cu urechile ciulite la curs. Eu, omul care nu e in stare sa retina mai nimic, de la formule matematice pana la versuri de cantece, mai am putin si devin capabila sa insir stele la rand, cu denumiri, magnitudine si distanta fata de noi, unghiuri de inclinare ale axelor planetelor si alte nebunii de gen. Si mi-a placut enorm sa aflu din nou si sa vizualizez cu alti ochi cum nimic in universul nostru nu e vreodata fix si imuabil. Dar absolut nimic.
Nu as fi sperat ca as putea ajunge acum sa invat sa cant la chitara. Era tot asa, un proiect amanat pe termen nedefinit. Despre chitara nu am nimic altceva de zis acum. Numai faptul ca am scos-o de la naftalina si atat. E vorba doar de un inceput.
Si nu mi-as fi inchipuit vreodata ca as ajunge eu sa fac bijuterii. Eu care nici nu purtam bijuterii. Trei luni de zile si inca ma mai apuca rasul cand ma gandesc la asta sau cand ma uit pe birou si vad ca n-am loc sa pun o cana cu ceai de atatea sarme si pietricele. Tocmai saptamana asta care a trecut, am fost nominalizata Designerul Saptamanii pe forumul CDB (Clubul Designerilor de Bijuterii). A trebuit sa scriu ceva despre mine si despre pasiunea mea pentru handmade. Dap, se cheama ca sunt designer de bijuterii. Si pe cuvant ca nu m-am gandit ca as avea vreo pasiune pentru handmade =)) Dar si asta e un inceput si roade veti mai vedea destule. Toate la timpul lor.
Cum ziceam, nu este chiar atat de important pentru mine ca am intrat in 2011. Intru cu o stare ciudata de griji, speranta si lipsa de speranta (da, simultan) intr-un melanj dubios a carui rezultanta e…indiferenta? Hai sa-i zicem detasare. Sa nu sune-asa urat. Si ma uit in urma la ce am facut si ce am ajuns, in special in anul asta, caci a adus atatea… Mi s-au intamplat lucruri pe care le consideram la limita imposibilului, m-am descoperit facand lucruri pe care nu m-as fi crezut in stare sa le fac, din diverse motive: ori ca n-as avea curaj (s-a demonstrat ca am!), ori ca nu m-as trezi in asa o situatie, ori ca nu ma interesa, whatever… important e ca am depasit multe limite de tot felul. O tristete destul de mare imi aduce faptul ca toate astea nu par sa aiba nici un ecou…tot ce se schimba in mine nu pare sa afecteze mai nimic in jurul meu. Tot ce am realizat si felul in care am evoluat nu pare sa m-ajute la nimic. Stiu ca ati cam fi tentati sa sariti la fraza asta, dar…asta e sentimentul acum. Degeaba, toate sunt degeaba. Dureroasa inutilitate si vecinul ei, Vidul. Asta e bun de titlu de ceva. Da, asta a fost anul Vidului si probabil si urmatorul va fi partial. Dar deja m-am obisnuit cu el, mi-a fost alaturi aproape constant din ianuarie trecut, de fapt chiar din decembrie, si pana la urma, cum nimic in lume nu e fix si imuabil, o sa mai plece si el. Toate sunt niste etape si toate se duc. Daca acum el vrea sa stea cu mine, then so be it. M-am saturat sa fiu in lupta cu propriile mele mecanisme psihice reglatorii.
Odata cu Vidul, am vazut mai clar ca niciodata haurile si abisurile din oameni. Nu in toti, no way. Unii doar. Ocazional. Intamplator. Sau nu. Gauri negre in sufletele si in creierele lor. O imagine plastica pe care nu prea stiu sa o descriu si probabil nu ati sti sa-i dati sensul cel mai potrivit daca nu incerc sa explic. Imaginati-va ca sunteti in metrou si este in fata voastra pe scaun o persoana oarecare: poate sa arate oricum vreti. Important e ca atunci cand vedeti fata si tinuta ei sa va inspire ceva ca un fel de ceapa, o varza…anyway, ceva cu multe straturi. Si fiecare strat inglobeaza tot ceea ce defineste persoana respectiva. La suprafata arata normala, intreaga. Dar cand ajungi sa desfaci, descoperi tot felul de gauri, unele in puncte esentiale, lipsuri, straturi incomplete…si cand undeva inauntru bate vantul…nu e prea placut. Chiar daca teoretic stim cu totii ca toti oamenii au probleme, toti suntem fiinte complexe (oare?), etc etc, parca aveti senzatia ca persoana respectiva trece printr-un fel de vid de care poate nici nu e constienta, iar voi il vedeti si il simtiti, ca si cum ar fi al vostru…chiar daca nu puteti avea idee unde sunt haurile alea sau exact cat sunt de mari, stiti ca sunt acolo si le puteti simti… Bat campii cumva? Nu cred. Gauri negre si vid exista periodic in multi dintre noi, uneori poate nu suntem constienti de ele, uneori stim perfect sa le mascam… Dar exista, si cred eu ca uneori pot fi detectate chiar si de altii. Si este o diferenta mare intre lucrurile care stii teoretic ca exista si cele pe care le simti. Anyway, gata cu subiectul asta acum.
Bilantul final al anului 2010 este ca de fapt nu se poate face un bilant. Prea multe lucruri total necuantificabile. Si m-am tot straduit de mult sa gasesc un cantec potrivit pentru postarea asta…Am vrut The Killers – Goodnight, Travel Well. Problema era ca am in plan un colier care nu imi poate aparea in fata ochilor decat cu cantecul asta, si nu-l puteam posta de doua ori. Am vrut The Beatles – Let It Be. Problema e ca nu-mi plac Beatles, s-ar fi potrivit doar versurile. Am vrut Ducu Bertzi – Pe cine si cate carari. Problema e ca asta e un refren vechi pe care as vrea sa-l depasesc. Am vrut Guns&Roses cu Sweet Child of Mine, pentru versul "where do we go now". Problema e ca nu sunt atat de atasat nici de Guns nici de cantecul asta... Nici nu mai stiu ce-am mai vrut. Si am ramas cu High Hopes. Coverul Nightwish, pentru ca rasuna chitara mult mai puternic, iar vocea lui Marco este febletea mea.
Iar de anul acesta mi-ar placea ca multi oameni sa poata avea sperante. Mi-ar placea mai ales ca unii anume sa poata sa se gaseasca sau sa se regaseasca pe ei. Sa aiba curajul de a avea incredere, atat in ei cat si in altii. De a-si asuma niste riscuri. Sa creada ca unele lucruri din categoria “prea frumoase ca sa fie adevarate” chiar pot fi adevarate si nu la ani-lumina departare. Sa creada ca ceea ce li se spune are fix si strict intelesul care li se spune si nu 7000 de altele. Sa nu le mai fie frica de bombe. Sa nu lancezeasca. Inca o data, sa nu lancezeasca. Si alte treburi de genul asta… Nu va ganditi ca ce-am scris ar viza vreo persoana anume. Vizeaza mai multe si pe bucati, combinate dupa necesitati. Si nici eu nu ma exclud.
Gata. Acum puneti-va si ascultati cantecul. Daca ati facut asta deja, mai ascultati-l o data. Merita. :) E frumos.
