Clubul Despicatoarelor de Fire in Sapte

Pur si simplu trebuia sa dedic o postare speciala dragelor mele despicatoare de fire in sapte. Observati cat de deosebite suntem: in mod normal firele se despica in patru :D. Ei bine, ca de obicei, noi suntem deasupra normalului.

Trebuie sa le mentionez pe cele trei membre de onoare.
Una este Mademoiselle Dauphin (aka Laura) - da, este o persoana reala, Laura cea pe care unii din voi o cunoasteti, chiar daca dupa numele de M-lle Dauphin ati fi tentati sa o credeti one of my imaginary friends; ea este Vocea Ratiunii, cea care imi aplica palmele necesare sa ma trezesc din betie si ma trage inapoi cu picioarele pe pamant cand plutesc in deriva prin spatiu; nu stiu ce m-as face fara ea :)

Alta este Gabriela Ugg (care tot nu inteleg de ce vrea sa ii zic asa, cica ar avea legatura cu niste cizme =)), da, whatever). Gabriela Ugg nu e chiar sanatoasa nici ea. E si mai ratacita in spatiu ca mine. Nu ca eu as sti exact de pe ce planeta vin sau pe unde-mi orbiteaza nava mama, dar ea zici ca-i venita din alta dimensiune. E o fiinta unica pe lume. Ea ma face sa rad oricat si oricand, despre orice, in cele mai negre momente. Si eu pe ea. E grozav sa ai pe cineva care iti aduce un zambet pe buze, cat de chinuit ar fi el, in orice situatie.

Draga mea Cecile s-ar putea sa nu citeasca niciodata asta, la cat sta ea pe net. Noroc ca exista cursuri plictisitoare la facultate, drumul catre casa pe care il facem partial impreuna, si minute fara numar pe vodafone si rds :)) Cecile e un copil adorabil cu ochi mari si frumosi, un copil absolut normal, dar cu o putere incredibila de a iubi mult una din cele mai stranii creaturi ratacitoare pe pamant, chiar daca e atat de straina de lumea ei. Nu stiu exact cum naiba s-a creat puntea asta intre noi, dar e solida de tot, frumoasa si plina de flori ca poduletele din gradinile japoneze.
Cecile aduce, daca nu optimismul, macar calmul si speranta in cele mai groaznice si mai stresate momente.

Ele trei sunt membrele de onoare ale Clubului Despicatoarelor de Fire in Sapte. El mai include, bineinteles, si alte nume, care imi sunt toate foarte dragi.
Membrele de onoare sunt insa acele inconstiente, care, desi au alta treaba de facut, citit, invatat, whatever else, stau ca nebunele, la orice ora din zi sau noapte, pe net sau la telefon, cautand sensul vietii si raspunsul la probleme existentiale.
Celelalte sunt mai organizate si stiu cand sa se opreasca si sa se apuce de treaba. Noi patru ne dam seama un pic mai greu:P

Si acum urmeaza, bineinteles, "imnul" :P
Who else if not Emilie Autumn - Misery loves company and company loves more...more loves everybody else, but hell is others...

Vidul

E unul din cele mai sinistre lucruri cu care te poti intalni in viata.
Un gol imens in care tot ce intra, dispare. De fapt, mai rau decat un gol imens.

Golul e un spatiu liber, un spatiu pe care il poti umple. In gol cea mai mica samanta de energie se poate dezvolta si poate creste pana umple spatiul. Nu tot spatiul. La cat gol e in mine, spatiul ala n-o sa fie niciodata plin. Pentru ca tot ce pot crea eu, toate refugiile, toate hologramele, au existenta limitata in timp. Ocupa un spatiu in gol, pana cresc mari, pana se definitiveaza, dupa care se muta intr-o alta zona a psihicului.
Ca niste copii care au fost ai tai cat erau mici si aveai grija de ei, iar cand au ajuns la o anumita varsta au plecat de acasa si si-au facut o viata a lor proprie.

Important insa e faptul ca golurile se pot umple. O minte care nu sta niciodata, ci alearga non stop, poate genera mereu material nou pentru a umple golurile.

Vidul insa e cu totul altceva.
Vidul nu se poate umple.
Orice atinge locul acela vid, se contamineaza si devine vid.
In vid nimic nu mai are sens.
Nici prietenii, nici scoala, nici florile, nici gheata, nici muzica, nici toate cunostintele si toate lucrurile pe care le stii si le poti face.

Ma tot joc de-a v-ati ascuns cu vidul asta de ceva vreme. De cateva ori era cat pe ce sa ma prinda, dar am fugit mai repede. Tot fug, cu o viteza din ce in ce mai mare. Si el vine din urma. Accelereaza si el.
In warp insa, eu nu pot intra.
Oare el poate? :|

Daca da, atunci am pus-o.
Vidul n-am cu ce sa-l umplu.

mintea mea nu mai incape in creier, sufletul nu-mi mai incape in inima

sau in stomac sau oriunde ar fi...

Gandesc mult prea mult si simt mult prea mult.
"Simt enorm si vaz monstruos"...cred ca nimeni nu putea sa spuna asta mai bine.

Si cum trebuie bineinteles sa ma eliberez, scriu si desenez nebunii.
Daca imi tin mazgalelile in sertare, printre caiete sau pe dulapuri (alea mai mari), cu ce ma elibereaza asta pe mine? Pentru ca tot la mine raman.Nu in mine, dar la mine. Si nimic nu se schimba.
Am in cap filme intregi, cantece intregi. Le vad si le aud clar pe toate. Eu nu am nevoie sa le scriu si sa le desenez. Mi le imaginez foarte bine si fara suport fizic.

Dar la ce bun sunt toate daca nu stie nimeni de ele? In minte sau pe hartie, tot in mine raman.

Eu nu pot tine nimic pentru mine.
Simt ca nu are rost. Ma simt degeaba, irosita, inutila. Trebuie sa stiu ca pot sa schimb ceva in lume. Chiar daca e vorba de o idee pe care o dau cuiva, de un gand bun, de o imagine frumoasa, orice.
Daca am facut ziua, seara, dimineata, ora, sau cateva minute din viata cuiva mai frumoase, mai amuzante sau mai interesante, abia atunci incep sa ma eliberez.

Si de asta nu ma pot abtine. Si nu o sa ma abtin si nici nu vreau sa o fac. O sa aberez mereu cat imi place, despre ce imi place, oricui, atata timp cat nu da semne ca as deranja. O sa scriu pana sar tastele (ca la tastaturile alea din BN032=)) ). O sa mazgalesc pana ma dor mainile.
O sa umplu fiecare coltisor de hartie pe care il am la indemana cu ce imi trece prin cap.

Si o sa ma mai vedeti pe aici. In diverse forme. Multa vreme.
Bis bald ! :)

Caut criterii de convergenta

Nu, nu are nici o legatura cu facultatea. Vreau niste criterii de convergenta pentru mine.
Vreau sa vad si sa inteleg incotro ma indrept. Vreau sa inteleg ce sens are totul.
In momentul de fata nu stiu exact de ce fac nici jumatate din lucrurile pe care le fac.
Nu inteleg de ce mi se intampla ceea ce mi se intampla, de ce ajung in situatiile si in locurile in care ajung si nu altundeva, de ce cunosc niste oameni si nu pe altii.
Toata viata asta e un sir de lucruri inexplicabile, iar din cand in cand se intampla ceva care parca ma face sa vad o bucatica de pattern, un fel de regula, de periodicitate...
Si apoi scapa din nou si iar se intampla ceva aiurea sau nu se intampla nimic. :

As vrea sa pot cumva sa aflu daca vreodata totul va converge in vreun punct si daca mai are rost sa incerc sa planific ceva sau pot pur si simplu sa ma las dusa incotro se nimereste, fara nici un plan real, in caz ca oricum nu conteaza.

Visez ca intr-o zi tot ce am acumulat si am gandit vreodata sa se lege, sa pot folosi tot ceea ce stiu si tot ceea ce sunt pentru vreo opera mare (de orice fel ar fi ea, nici macar nu mai am pretentii) si sa pot spune: uite a avut sens sa invat matematica pentru asta, a avut sens sa citesc atatea, a avut sens sa observ, sa desenez, sa scriu si sa notez unele lucruri, a avut sens faptul ca am suferit atata in n situatii pentru ca am invatat lectia X sau Y care m-a ajutat sa fac acea opera mare.

As vrea enorm de mult sa aflu pentru ce mai merita sa ma zbat si pentru ce nu.
Daca mai merita sa imi fac sperante sau nu.

As vrea sa pot sa aflu o data exact la ce sunt cu adevarat buna, daca sunt la ceva, sa ma ocup de asta si sa o fac cu randament. Cu eficienta. Sa aiba sens. Sa fiu si eu buna intr-un domeniu, care-o fi ala, si sa spun ca uite, asta e sensul meu, asta e misiunea mea si asta stiu eu sa fac.
Nu mai pot sa ma consum pentru lucruri inutile. Mai am putin si ajung o epava.
Si daca tot trec prin momente din astea, as vrea macar sa inteleg de ce.
Iar despre viitor nu pot spune ca il vad promitator deloc. Pentru ca de fapt, nu vad nici un viitor.

Doar siruri si serii de intamplari, fara nici o regula, fara nici o logica, fara nimic...
Caut criterii de convergenta.
Poate sa ma ajute cineva? :-s