inima rece

As vrea uneori sa pot sa-mi scot inima din piept.
In fanteziile cele mai negre as cioparti-o pe toata, as sfasia-o, as face-o bucati; s-o vad teapana si rece; neutralizata, incapabila sa mai produca dezastre; mda, whatever…
Dupa sfasierea finala as vrea sa o inlocuiesc cu un implant borg care sa functioneze mai bine. Sa pot sa iubesc pe cine vreau, pe cine consider ca trebuie si merita, nu pe cine se nimereste prin nu stiu ce mister absurd. Sa nu mai aiba dorinte si nevoi tampite. Sa nu o mai ia razna si sa ma scoata din functiune in cele mai nepotrivite momente. Sa nu mai sufar eu si sa nu mai sufere nici altii. Din pacate asa ceva nu se poate…

Vreau sa scap de ea. Pentru ca e cruda, egoista, nemiloasa, absurda, aberanta si irationala. Pentru ca imi complica viata si ma impiedic in ea.
Donez inima.
Cu toate defectele astea, poate pare sa nu fie de calitate. Si cine stie, probabil chiar nu e. Dar daca e cineva slab care are nevoie sa devina mai puternic, mai energic, mai independent si sa nu se mai lase calcat in picioare si folosit de altii, my heart might be just what he needs. I’m done with it.
Eu am nevoie de una toleranta si permisiva, flexibila si docila. Una care sa nu aiba o viata si o vointa proprie si sa mi se supuna mie. Una mai superficiala, care sa treaca usor peste vina, remuscari si regrete. De unde fac rost de asa ceva ?
Si daca nu as avea de unde si nu as avea cum, exista vreun fel de operatie pe care sa pot sa o fac ca sa o modific asa cum vreau eu…? Oare asa ceva se poate?

PS: am luat-o cumva pe campii? din nou...?
neaah, nu va faceti griji pentru mine. doar am inotat si prin mocirle mai nasoale, nu-i asa?

mistere si noutati

Una din chestiile care ma roade de cateva saptamani intregi.
Eu nu cunosc filozofia lui Blaga. Si nici nu m-a interesat vreodata. Sunt o ignoranta in privinta asta si mi se rupe. Eu stiu un singur lucru legat de Blaga, si ala invatat de nevoie:
cica “eu nu distrug corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc” etc. Da, ok, o poezie frumoasa, suna foarte bine, mai ales finalul (caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte :X) DAR...there's something fishy about it.
Adica, de ce ai distruge? De ce ucizi tainele daca vrei (si reusesti )sa le intelegi?
Cica misterul ar fi ceva fascinant, ceva foarte frumos (zic unii). Si noutatea la fel. Si cica dupa ce te obisnuiesti cu chestia respectiva si o descoperi si-ar pierde atractia pentru tine. Asa cum cica dupa ce reusesti sa faci ceva ce ti-ai dorit foarte mult si pentru care ai luptat ti se pare ca nu are valoarea pe care i-o atribuiai initial si nu te mai incalzeste.
Si era la noi la liceu, pe usa cabinetului de romana cred, un citat, parca din Caragiale : “Daca vrei sa cunosti lucrurile, priveste-le de aproape. Daca vrei sa iti placa, priveste-le de departe.”

Ei bine, imi pare rau, dar eu nu pot fi de acord cu asta.
Mi se pare ca o mentalitate de genul asta e ingrozitor de pesimista si negativista. Daca crezi ca lucrurile pot fi frumoase si fascinante numai la inceput, in aparenta, asta nu implica cumva faptul ca esenta lor este banala, negativa sau fara valoare reala? Si oare chiar asa e? Cum sa poti sa crezi ca esenta lucrurilor e atat de seaca?
Da, sunt de acord cu faptul ca multi oameni se prefac si imbraca multe lucruri in culori amagitoare. Dar cand cunosti fenomenul asta, chiar daca nu il recunosti din prima cand se manifesta, iti iei niste precautii. Ori nu te entuziasmezi din start pentru ceva, ori inveti sa privesti cumva cu sufletul in interiorul a ceea ce te intereseaza si vezi daca chiar simti ceva de valoare sau nu. Si daca chiar esti detasat, poti simti ce trebuie si nu poti fi pacalit.
Si foarte important, nu pornesti cu asteptari. Cu dorinte da, e normal sa pornesti cu ele in orice directie. Dar nu cu asteptari si nu cu pretentia ca dorintele sa se implineasca “pentru ca meriti” , “pentru ca asa e corect” “pentru ca in lume trebuie sa existe dreptate” (=)) asta-i buna!)etc.

Si vad (un simplu exemplu) oameni care dupa trei ani de facultate (la unii al treilea an fiind chiar ultimul) se dau de ceasul mortii, se enerveaza si se descurajeaza avand brusc revelatia ca facultatea n-a fost/nu e ce credeau ei si ce ar fi trebuit. Fratilor, voi chiar v-ati facut iluzii ca veti face (sa zicem) real rocket science in poli? Sau c-o sa descoperiti tainele universului la cursuri ce-o sa va tina cu sufletul la gura de-o sa uitati ca sunteti fumatori si nici n-o sa vreti pauza?
N-oti fi facut voi acelasi liceu ca mine, dar toate sunt o apa si-un pamant, daca scoala pe care o stiati era asa, prin ce minune ar fi fost invatamantul superior diferit? Si sa zicem ca ati plecat cu iluzii. Dar v-au trebuit trei ani sa va dati seama ca erau nefondate? Si-acum hraniti dezamagirea? Really now...

Point is, eu n-o sa urmez niciodata exemplul lui Blaga. Si nici sfaturile celor care-mi zic s-o las balta cu cate ceva ca n-o sa fie cum cred si n-o sa ma ajute in final la nimic.
Nup. Mie nu mi s-a intamplat de prea multa vreme sa fiu dezamagita din cauze din astea. Dimpotriva. Mie imi place sa ucid taine cu arme de distrugere in masa. Si cu cat le disec mai in profunizme, cu atat sunt mai fericita si mai fascinata. Orice as gasi. Pentru ca daca stii ce sa despici si unde sa cauti, poti descoperi lucruri de care sa te bucuri o viata.
Iar cei care se plictisesc, despica si nu gasesc nimic, ori au gresit tinta ori nu au rabdare sa sape cat trebuie. Sau poate sunt ei atat de goi si de plictisiti incat vad in jurul lor propria imagine reflectata. Dar mie, bineinteles, imi place sa cred in primele variante.

PS: ca sa incheiem intr-o nota frumoasa, pe usa cabinetului de engleza din liceu erau niste versuri de William Blake:
“to see the world in a grain of sand
and heaven in a wild flower
hold infinity in the palm of your hand
and eternity in an hour”.