Am casa-n panta. Literally

sau

De ce wannabe-Hitlerul Constantei trebuie sa plece in Brazilia URGENT si DEFINITIV

Pentru ca zilele trecute, o bucata din strada mea s-a surpat.
E sinistru sa vezi la TV oameni disperati care isi pierd locuintele datorita inundatiilor si, in n->∞ cazuri, datorita neglijentei autoritatilor care se pare ca au cu totul alte probleme decat indiguirile, stoparea sapaturilor si a defrisarilor irationale, consolidarea zonelor cu risc, etc.
E si mai sinistru sa iti dai seama ca diferenta dintre situatia ta si a lor o fac cateva zeci de metri. (nu stiu cati, nu am ajuns inca la locul faptei sa constat).

Nu am putut niciodata sa il sufar pe Mazare. De ce?
Pentru ca trotuarele din Constanta sunt numai gropi de cand ma stiu. (Daca credeti ca Bucurestiul are trotuare mizerabile, sa stiti ca se poate mult mai rau.)
Pentru ca in loc sa ingrijeasca si sa dezvolte ceea ce exista la noi pe litoral (avem copaci foarte frumosi care fac si umbra!) el face afaceri cu palmieri bolnavi pe care ii implanta in ghivece in mijlocul strazii.
Pentru ca pe plaja Modern care stralucea cand eram mica + alte plaje constantene cresc acum buruieni si gunoaie, iar animalu cere taxa de intrare in Mamaia tuturor celor ce n-au numar de CT (deci si mie).
Pentru ca la Miga si in portul Tomis a plantat niste deseuri de fier picate din cala vreunui OZN care, dand platourilor cu pietris si iarba ingalbenita un iz de District 9, se vor arta moderna.
Pentru ca pe marele corso al metropolei autoproclamate ai drept in fata Tomis Mall, langa tine un sir de palmieri, iar la nici 3 metri distanta, stanga si dreapta, pe strazile perpendiculare, case daramate si pirande cu plozi care se pisa-n sant.
Pentru ca imi aduc aminte cum aratau peninsula si centrul istoric acum 15 ani, cu strada principala larga, aerisita, cu oameni iesiti la plimbare, cu restaurante si magazine faine.
Pentru ca vad zilnic cum arata acum, din an in an mai rau.
Chiar si in intersectia de langa prefectura (!!) alaturi de un aranjament kitschos nou aparut cu celebra lupoaica in centru, la 0.5m distanta un alt tiganus cu bale la gura se pisa in sant, iar imediat langa, trotuarul e ocupat de fast fooduri ordinare cu mesele in strada pe ambele parti, (da, fix langa pisacios) printre care abia ai loc sa treci. Magazinele au disparut de mult.
Pentru ca in acea zona care reconditionata si ingrijita ar fi aratat absolut superb, de pe fiecare casa, in fiecare an, in fiecare luna si zi, mai urla cate o pisica vagaboanda, se mai oplosesc cateva ciori, mai cade cate un geam, cate o caramida, cate un zid. Ma-ntreb cat va mai sta-n picioare Casa cu Lei.
Vilele lui Mazare insa, au temelii solide, iar numele lui e pe placuta fiecarui palmier si peste vopseaua fiecarui autobuz.
Iar in “Zona Metropolitana Constanta” (declarata de el ca atare), a inceput de vreun an-doi “Programul de pietruire a ulitelor de pamant”. (Nu, nu e o gluma!)

Pentru ca anul trecut, acestei creaturi careia nici nu-i mai gasesc apelative potrivite i s-a sculat sa constuiasca un nou mall. Unde? In rapa, pe strada mea. A scos din radacini toti copacii, a ciopartit faleza, a furat jumatate din sosea (care si asa avea cate o singura banda pe sens), a sapat, a sapat, a sapat. De siguranta oamenilor care locuiesc acolo l-a durut in pvla.Vilele lui stau bine unde stau. Eu insa stau acum in rapa. Am casa-n panta, literally. Si aud ca toata strada e in pericol de cadere.

Au mai fost cazuri de prabusiri in Constanta. Cu ocazia uneia s-au descoperit edificiul cu mozaic si alte ruine. Cu ocazia alteia, cand era tata mic, au cazut doua strazi intregi (nu exagerez!) aproape de fosta locuinta a bunicilor. Nu stiu ce cauze au avut prabusirile alea. Dar faleza mea era solida pana au venit ei cu buldozerele si au golit si in interior spatiu pentru nush ce galerii.
Asa ca macar de data asta, putzoiul care se joaca de-a nazistu si cireada lui se vor apuca de treaba si VOR FACE CEVA, pentru ca altfel la urmatoarea furtuna urata strada mea cade din vina lor. Si blocul meu ajunge-n port. 
Sambata ma intorc la Constanta. Am sa vad cu ochii mei miraculosul crater…Cica in parcarea mea inca se poate intra cu masina, celelalte sunt blocate…

PS: scuzati vocabularul, in caz ca nu va place. Eu una consider ca m-am exprimat delicat.

Leprele

Am impresia de multe ori ca in lume exista doua categorii de oameni: cei puternici care se descurca singuri si pe care cam nimic nu ii darama, si cei slabi, care nu au habar de prea multe si care ar fi praf si pulbere fara sustinerea altora . Dar, exact ca si in cazul orbilor carora li se ascut celelalte simturi, acestor incapabili le-a dat Dumnezeu o capacitate compensatorie: ei au talentul impresionant de a-i manipula pe altii si de a folosi munca si meritele altora in avantajul lor. Iar ceea ce ii transforma pe acesti oameni slabi in niste lepre este nesimtirea si lipsa de recunostinta cu care isi folosesc acest talent.

Lepra este omul care stie sa-i faca pe cei care conteaza sa aiba impresia ca este deosebit si plin de merite. Nu conteaza cum face asta. Esenta este in orice caz iesirea in evidenta cu orice pret. Lepra vorbeste cu orice ocazie pe care i-o dai sau chiar si fara ocazie. In timp ce altii lucreaza si tac, lepra este nemultumita si se plange constant, in special de cat este de obosita, atragand atentia si lasand impresia de devotiune si seriozitate.
Lepra ajunge de multe ori foarte sus tocmai pentru ca isi da importanta. Oamenii de calitate reala au de obicei si bun simt si isi stiu lungul nasului. Apreciaza munca tuturor si vor ca fiecare sa aiba locul pe care il merita in societate. Lepra din pacate, este mereu convinsa ca poate mai mult, merita mai mult si are mai multe drepturi decat ceilalti. De ce? Argumentele depind de caz si sunt mereu o tona. O lepra are intotdeauna argumente. O lepra isi va gasi intotdeauna scuze.
Filozofia leprei a sintetizat-o recent in doua vorbe, la marirea TVAului, unul din ilustrii nostri politicieni (sincer, chiar am uitat care din ei, irelevant) : “Eu nu stiu economie, dar am vointa!” Asta conteaza : vointa. Nu ce stii si ce poti face. Daca vrei cu adevarat ai tu grija sa ii seci pe altii si sa tragi sforile asa incat sa aplice ideea ta, indiferent cat e de corecta si de bine gandita.
O lepra seaca viata celorlalti si santajeaza in orice domeniu. Doamne feri sa fie multi bani si terte persoane sau institutii in joc! O lepra este rapid antipatizata de aproape toata lumea si, oricat de paradoxal ar parea, ajunge sa obtina ce vrea si sa-i determine pe ceilalti sa-i faca jocul si sa lase totul cum vrea ea din simplul motiv ca daca nu iese dupa voia ei, le face viata iad iar ei sunt mult prea satui si scarbiti …Pur si simplu nu mai au nervi ca sa le mai pese.

Culmea este ca o lepra, desi obtine mereu tot ce vrea, nu e niciodata multumita. Mereu vrea mai mult sau vrea altceva, iar daca nu are probleme isi inventeaza. Tot ce obtine nu-i foloseste la nimic. Probabil din cauza ca undeva in adancul sufletului ei stie ca se afla in impostura si zbuciumul acela ajunge sa se manifeste constient in diverse moduri dubioase. Plansete, crize de nervi, certuri in stil de mahala, idei absurde in care uneori nici ea nu crede dar ti le arunca in fata in speranta ca musti si ii mai faci pe plac o data.

Se pune atunci intrebarea, de ce naiba sa te mai ocupi de o lepra? De ce sa nu i-o tragi o data si pentru totdeauna, daca ea tot nu-i fericita?
Adevarul este ca multe lepre pot fi neutralizate foarte simplu. Oamenii s-au obisnuit in general sa suporte si sa taca. Sa reactioneze pasiv, sa evite. Se gandesc ca “nu-si pun mintea cu lepra”. Gasesc moduri de a se descurca pe moment, in loc sa treaca la solutia cea mai sigura si permanenta : eliminarea leprei din cale. Bineinteles, atunci cand se poate.

De unele chiar nu poti scapa (cele din familie de ex.), dar sunt totusi cazuri care se pot matura din cale teribil de usor. Cel mai greu lucru este probabil sa ai rabdare.

Ganditi-va bine, daca puteti sa faceti vreo lepra sa dispara din preajma voastra , daca puteti sa o demascati, faceti-o! Merita sa incercati si exista sanse de reusita!
Eu una am vazut lepre invinse si cu coada intre picioare. Putin cate putin, una cate una. Cu o floare nu se face primavara, insa dar din dar se face rai. Gesturile mici conteaza. Faptele mici se aduna si dupa o vreme... chiar ajung sa schimbe ceva :).

Viitorul [these are not the sands of time]

Nu mai pot privi in viitor. Nu mai pot si nu mai vreau s-o fac. Refuz. Asa, pur si simplu.
Obisnuiam sa ma ocup cu asta, pana nu de mult. Dar de la un timp incolo, consistenta viitorului a inceput sa se schimbe. Sa se schimbe in mod straniu chiar in timp ce priveam.
Pentru orice lucru care mi se parea important si imi provoca curiozitatea ma proiectam la momentul respectiv si incepeam sa “privesc”. Apareau in mintea mea una, doua, rar mai multe holograme. Foarte rapid una din ele capata substanta . Au fost si unele momente in care vedeam doua posibile “viitoruri” si nu-mi puteam da seama care dintre ele e mai clar, mai puternic. Dar astea au fost putine cazuri. Iar eu traiam asa, intr-un ritm oarecum lent, linear, previzibil.

Dar de la-nceputul anului incoace, busola o ia razna dintr-o directie in alta, iar sistemele de referinta parca au disparut. Am vazut chestii neinteligibile, imposibil de interpretat. Am vazut iar realitati diferite dar nici una nu a fost cea care a devenit in final reala. Radarul pare sa functioneze in continuare, datele pe care le culege sunt valabile, dar din cine stie ce motiv orice prognoza pe care o incerc, in afara de cele pe termen foarte scurt, se dovedeste aberanta.
Se-ntampla ceva cu timpul sau mi se pare mie? Mi se intampla mie sau si altora? Am intrat eu in vreo bucla?
Si simt ca parca sunt intr-un fel de desert (nu cel din desene, ala e altul; si nici cel in care se gasesc the sands of time din pacate)…si oriunde ma uit nu vad nimic…doar nisip si cer in jur, si furtuna si praf. Nici urma de soare, de vreo luna, nici urma de vreun sietch…eu n-am tobe si nu pot chema vreun vierme sa ma duca nicaieri. Si furtuna imprastie nisipul in asa fel, incat am pe ce calca doar in secunda in care calc. Ridic un picior in aer si nisipul se aduna sub el, atat cat sa ma sustina pentru cateva secunde. Il ridic doar cativa centimetri si-ncepe deja sa fuga, sa se risipeasca in jur.
Pasesc in continuare, orbeste, straduindu-ma sa controlez cataligele pe care merg, fragile si subtiri fata de greutatea mea ca picioarele elefantilor lui Dali. Si merg asa cu ochii inchisi.
Daca incerc sa ma uit, vad tot felul de orori. Imi vad frica reflectata in fiecare graunte de nisip . Asa ca nu ma mai uit deloc.
Cataligele sunt vechi, lungi, troznesc si se taseaza. Intra uneori adanc in nisip si imi e greu sa le scot. Am trecut pe langa un copac (da, in desert, un copac), lemn tanar, puternic si hidratat (nu pot sa-mi imaginez din ce se hranea) dar l-am pierdut din vedere (ahh, furtuna asta, sper sa nu-l scoata din radacini) si oricum nu pot smulge din el ca sa-mi fac eu carje noi. Ne descurcam cu cele vechi…si daca mai cedeaza ele, si ca sa mai usuram greutatea pe care o au de carat, ma mai trag de umeri uneori dragonii. M-am legat de ei cu hamuri stranse si nu, n-au cum sa ma scape. Le e greu si lor in furtuna asta, ne mai invartim pe loc, mai pierdem uneori directia si atunci stam pana se mai elibereaza cerul. Si apoi, pornim din nou. Nu stim sigur incotro, drumul apare pas cu pas, pe masura ce-l parcurgem, dar impreuna… vom ajunge undeva .
Si nu mai privesc in viitor. Orbire sau lasitate…sau poate ca pur si simplu asa e mai bine sa fie…De acum astept surprize.

inima rece

As vrea uneori sa pot sa-mi scot inima din piept.
In fanteziile cele mai negre as cioparti-o pe toata, as sfasia-o, as face-o bucati; s-o vad teapana si rece; neutralizata, incapabila sa mai produca dezastre; mda, whatever…
Dupa sfasierea finala as vrea sa o inlocuiesc cu un implant borg care sa functioneze mai bine. Sa pot sa iubesc pe cine vreau, pe cine consider ca trebuie si merita, nu pe cine se nimereste prin nu stiu ce mister absurd. Sa nu mai aiba dorinte si nevoi tampite. Sa nu o mai ia razna si sa ma scoata din functiune in cele mai nepotrivite momente. Sa nu mai sufar eu si sa nu mai sufere nici altii. Din pacate asa ceva nu se poate…

Vreau sa scap de ea. Pentru ca e cruda, egoista, nemiloasa, absurda, aberanta si irationala. Pentru ca imi complica viata si ma impiedic in ea.
Donez inima.
Cu toate defectele astea, poate pare sa nu fie de calitate. Si cine stie, probabil chiar nu e. Dar daca e cineva slab care are nevoie sa devina mai puternic, mai energic, mai independent si sa nu se mai lase calcat in picioare si folosit de altii, my heart might be just what he needs. I’m done with it.
Eu am nevoie de una toleranta si permisiva, flexibila si docila. Una care sa nu aiba o viata si o vointa proprie si sa mi se supuna mie. Una mai superficiala, care sa treaca usor peste vina, remuscari si regrete. De unde fac rost de asa ceva ?
Si daca nu as avea de unde si nu as avea cum, exista vreun fel de operatie pe care sa pot sa o fac ca sa o modific asa cum vreau eu…? Oare asa ceva se poate?

PS: am luat-o cumva pe campii? din nou...?
neaah, nu va faceti griji pentru mine. doar am inotat si prin mocirle mai nasoale, nu-i asa?

mistere si noutati

Una din chestiile care ma roade de cateva saptamani intregi.
Eu nu cunosc filozofia lui Blaga. Si nici nu m-a interesat vreodata. Sunt o ignoranta in privinta asta si mi se rupe. Eu stiu un singur lucru legat de Blaga, si ala invatat de nevoie:
cica “eu nu distrug corola de minuni a lumii si nu ucid cu mintea tainele ce le-ntalnesc” etc. Da, ok, o poezie frumoasa, suna foarte bine, mai ales finalul (caci eu iubesc si flori si ochi si buze si morminte :X) DAR...there's something fishy about it.
Adica, de ce ai distruge? De ce ucizi tainele daca vrei (si reusesti )sa le intelegi?
Cica misterul ar fi ceva fascinant, ceva foarte frumos (zic unii). Si noutatea la fel. Si cica dupa ce te obisnuiesti cu chestia respectiva si o descoperi si-ar pierde atractia pentru tine. Asa cum cica dupa ce reusesti sa faci ceva ce ti-ai dorit foarte mult si pentru care ai luptat ti se pare ca nu are valoarea pe care i-o atribuiai initial si nu te mai incalzeste.
Si era la noi la liceu, pe usa cabinetului de romana cred, un citat, parca din Caragiale : “Daca vrei sa cunosti lucrurile, priveste-le de aproape. Daca vrei sa iti placa, priveste-le de departe.”

Ei bine, imi pare rau, dar eu nu pot fi de acord cu asta.
Mi se pare ca o mentalitate de genul asta e ingrozitor de pesimista si negativista. Daca crezi ca lucrurile pot fi frumoase si fascinante numai la inceput, in aparenta, asta nu implica cumva faptul ca esenta lor este banala, negativa sau fara valoare reala? Si oare chiar asa e? Cum sa poti sa crezi ca esenta lucrurilor e atat de seaca?
Da, sunt de acord cu faptul ca multi oameni se prefac si imbraca multe lucruri in culori amagitoare. Dar cand cunosti fenomenul asta, chiar daca nu il recunosti din prima cand se manifesta, iti iei niste precautii. Ori nu te entuziasmezi din start pentru ceva, ori inveti sa privesti cumva cu sufletul in interiorul a ceea ce te intereseaza si vezi daca chiar simti ceva de valoare sau nu. Si daca chiar esti detasat, poti simti ce trebuie si nu poti fi pacalit.
Si foarte important, nu pornesti cu asteptari. Cu dorinte da, e normal sa pornesti cu ele in orice directie. Dar nu cu asteptari si nu cu pretentia ca dorintele sa se implineasca “pentru ca meriti” , “pentru ca asa e corect” “pentru ca in lume trebuie sa existe dreptate” (=)) asta-i buna!)etc.

Si vad (un simplu exemplu) oameni care dupa trei ani de facultate (la unii al treilea an fiind chiar ultimul) se dau de ceasul mortii, se enerveaza si se descurajeaza avand brusc revelatia ca facultatea n-a fost/nu e ce credeau ei si ce ar fi trebuit. Fratilor, voi chiar v-ati facut iluzii ca veti face (sa zicem) real rocket science in poli? Sau c-o sa descoperiti tainele universului la cursuri ce-o sa va tina cu sufletul la gura de-o sa uitati ca sunteti fumatori si nici n-o sa vreti pauza?
N-oti fi facut voi acelasi liceu ca mine, dar toate sunt o apa si-un pamant, daca scoala pe care o stiati era asa, prin ce minune ar fi fost invatamantul superior diferit? Si sa zicem ca ati plecat cu iluzii. Dar v-au trebuit trei ani sa va dati seama ca erau nefondate? Si-acum hraniti dezamagirea? Really now...

Point is, eu n-o sa urmez niciodata exemplul lui Blaga. Si nici sfaturile celor care-mi zic s-o las balta cu cate ceva ca n-o sa fie cum cred si n-o sa ma ajute in final la nimic.
Nup. Mie nu mi s-a intamplat de prea multa vreme sa fiu dezamagita din cauze din astea. Dimpotriva. Mie imi place sa ucid taine cu arme de distrugere in masa. Si cu cat le disec mai in profunizme, cu atat sunt mai fericita si mai fascinata. Orice as gasi. Pentru ca daca stii ce sa despici si unde sa cauti, poti descoperi lucruri de care sa te bucuri o viata.
Iar cei care se plictisesc, despica si nu gasesc nimic, ori au gresit tinta ori nu au rabdare sa sape cat trebuie. Sau poate sunt ei atat de goi si de plictisiti incat vad in jurul lor propria imagine reflectata. Dar mie, bineinteles, imi place sa cred in primele variante.

PS: ca sa incheiem intr-o nota frumoasa, pe usa cabinetului de engleza din liceu erau niste versuri de William Blake:
“to see the world in a grain of sand
and heaven in a wild flower
hold infinity in the palm of your hand
and eternity in an hour”.

catharsis

Asa mai merge. Dar oare de ce tot nu ma simt mai bine...?:|

Dementa

Deci nu-mi vine sa cred...ce a putut sa-mi treaca azi prin cap, total spontan si involuntar, in 10 minute, in timp ce-mi uscam parul.
M-am trezit iar deodata
Cu mintea-mprastiata
Distrasa de-acele toate
Jivine-inaripate
Care imi populeaza
Acea micuta oaza
In care imi duc veacul.

Merg inapoi ca racul,
Iar desele regresii
In timp si-n izolare
Ma fac sa vad progresii,
Valori aleatoare,
Siruri, serii gramada
Fara nici o perioada.
Si in furtuna asta
Eu tot caut ca proasta.

Am intrecut masura
M-apropii de dementa
Tot cautand aiurea
Un fel de convergenta.

Tin sa mentionez faptul ca tangentele mele cu poezia sunt minime, nu am scris un vers de fix 10 ani si atunci am fost obligata s-o fac, nu stiu de unde am scos-o pe asta...
Stiu ca nu e nimic special, e doar funny, nu am avut nici o intentie sa sune cine stie cum, nu am vrut sa fac pe interesanta scriind ceva care sa aiba legatura cu matematica, pur si simplu m-am trezit cu ea in cap. M-am trezit cu gandurile zilnice exprimate in rime copilaresti...
Se pare ca in continuare pot sa ma autosurprind si sa ma mir singura de mine.
And it's really fun :)