micul Dell mi-a dat o lectie

Luna februarie 2010 a fost una din cele mai stranii din viata mea si martie continua...
O gramada de semne (sau intamplari pe care eu le inteleg ca si semne), sincronicitati, supraincarcari emotionale neasteptate pentru nodul cortical, ganduri noi si problematice...
Ce pot sa zic?
E unul din momentele alea in care am nevoie de ceva nou. In care trebuie sa ma reinventez. Sau dau un restart. De fapt, mai mult decat un restart.

S-a intamplat o mare schimbare din cauza careia nu mai pot functiona ca inainte. Trebuie sa reevaluez si sa schimb sistemul. Dar nu eram sigura de asta si nu stiam ce si cum pot sa fac.
Well, ghiciti ce s-a intamplat in ultimele trei zile.

Sistemul de pe laptopul meu s-a facut praf. Virusi. Un paienjenis intreg, unii adunati poate inca de pe vremea de cand il folosea tata. Cativa nasoi care in timp s-au ascuns prin diverse programe si s-au multiplicat in n locuri. Totul mergea perfect pana intr-o seara cand nici macar nu am mai putut deschide ca lumea calculatorul.
Bitdefender si inca vreo 2 antivirusi au fost depasiti de situatie. Am zis ca imi bag piciorul si formatez. Oricum lucrurile importante nu sunt in laptop, ci pe hardul extern.
Cand sa formatam, surpriza: cd-ul cu sistemul era rupt in 2, atat de fin incat nu se vedea prin tipla, si cum nu fusese folosit si deschis niciodata, nu am stiut. Sunt convinsa ca asa a fost de la inceput.
Am zis ok, incercam sa il pacalim. Luam sistemul de la alt laptop (tot un vista din pacate, but well...)
Acum alta tampenie: nu puteam lansa cd-ul. Nu puteam face nimic. Nu puteam sa intru in sistem. Abia de puteam sa deschid laptopul. NI.MIC.
Si atunci?
Am configurat cu nesimtire un sistem nou direct peste cel vechi. Fara formatare, fara nimic. Am ramas cu toate datele pe care le aveam deja in hard. Fara nici un program instalat.
Si merge.
Da, ok, imi trebuie un cod nou pentru activare. O sa vorbesc cu astia de la microsoft. Dar totul merge bine.

Care e morala?
Una foarte simpla si incurajatoare: un sistem nou poate fi instalat pe orice caculator, chiar si pe unul atat de distrus ca al meu, care deja vazuse luminita de la capatul tunelului.
Un sistem nou, care insa sa nu stearga complet tot ce a fost inainte, sa nu formateze. Sa retina ceea ce a fost relevant ca date si informatii. Sa se elibereze de toate functiile si programele stricate si inutile, de tot balastul.
Am primit laptopul asta aproape plin. Lucrase tata cu el mai demult.
Habar nu am ce e in el. Nici nu inteleg denumirile programelor si folderelor pe care le are. Balast.
Toate programele au disparut acum si toate datele inutile vor fi sterse cu cateva clickuri.

Da, se poate. Azi am reconfigurat calculatorul, oglinda mintii mele (pentru ca tot ce imi trece prin cap ajunge intr-un fel sau altul in el), maine reconfigurez mintea.
Arunc tot balastul. Pastrez datele care inca mai conteaza. Integrez ceea ce a fost intr-un sistem nou cu functii si programe noi, updated stuff, adaptate la necesitatile de acum.

Eu zic ca patania iubitului meu Dell micut si negru a fost un semn. Micutul Dell mi-a dat exemplu. Mi-a aratat ca se poate. O sa reusesc :) Si cumva, candva, totul o sa fie bine.

Clubul Despicatoarelor de Fire in Sapte

Pur si simplu trebuia sa dedic o postare speciala dragelor mele despicatoare de fire in sapte. Observati cat de deosebite suntem: in mod normal firele se despica in patru :D. Ei bine, ca de obicei, noi suntem deasupra normalului.

Trebuie sa le mentionez pe cele trei membre de onoare.
Una este Mademoiselle Dauphin (aka Laura) - da, este o persoana reala, Laura cea pe care unii din voi o cunoasteti, chiar daca dupa numele de M-lle Dauphin ati fi tentati sa o credeti one of my imaginary friends; ea este Vocea Ratiunii, cea care imi aplica palmele necesare sa ma trezesc din betie si ma trage inapoi cu picioarele pe pamant cand plutesc in deriva prin spatiu; nu stiu ce m-as face fara ea :)

Alta este Gabriela Ugg (care tot nu inteleg de ce vrea sa ii zic asa, cica ar avea legatura cu niste cizme =)), da, whatever). Gabriela Ugg nu e chiar sanatoasa nici ea. E si mai ratacita in spatiu ca mine. Nu ca eu as sti exact de pe ce planeta vin sau pe unde-mi orbiteaza nava mama, dar ea zici ca-i venita din alta dimensiune. E o fiinta unica pe lume. Ea ma face sa rad oricat si oricand, despre orice, in cele mai negre momente. Si eu pe ea. E grozav sa ai pe cineva care iti aduce un zambet pe buze, cat de chinuit ar fi el, in orice situatie.

Draga mea Cecile s-ar putea sa nu citeasca niciodata asta, la cat sta ea pe net. Noroc ca exista cursuri plictisitoare la facultate, drumul catre casa pe care il facem partial impreuna, si minute fara numar pe vodafone si rds :)) Cecile e un copil adorabil cu ochi mari si frumosi, un copil absolut normal, dar cu o putere incredibila de a iubi mult una din cele mai stranii creaturi ratacitoare pe pamant, chiar daca e atat de straina de lumea ei. Nu stiu exact cum naiba s-a creat puntea asta intre noi, dar e solida de tot, frumoasa si plina de flori ca poduletele din gradinile japoneze.
Cecile aduce, daca nu optimismul, macar calmul si speranta in cele mai groaznice si mai stresate momente.

Ele trei sunt membrele de onoare ale Clubului Despicatoarelor de Fire in Sapte. El mai include, bineinteles, si alte nume, care imi sunt toate foarte dragi.
Membrele de onoare sunt insa acele inconstiente, care, desi au alta treaba de facut, citit, invatat, whatever else, stau ca nebunele, la orice ora din zi sau noapte, pe net sau la telefon, cautand sensul vietii si raspunsul la probleme existentiale.
Celelalte sunt mai organizate si stiu cand sa se opreasca si sa se apuce de treaba. Noi patru ne dam seama un pic mai greu:P

Si acum urmeaza, bineinteles, "imnul" :P
Who else if not Emilie Autumn - Misery loves company and company loves more...more loves everybody else, but hell is others...

Vidul

E unul din cele mai sinistre lucruri cu care te poti intalni in viata.
Un gol imens in care tot ce intra, dispare. De fapt, mai rau decat un gol imens.

Golul e un spatiu liber, un spatiu pe care il poti umple. In gol cea mai mica samanta de energie se poate dezvolta si poate creste pana umple spatiul. Nu tot spatiul. La cat gol e in mine, spatiul ala n-o sa fie niciodata plin. Pentru ca tot ce pot crea eu, toate refugiile, toate hologramele, au existenta limitata in timp. Ocupa un spatiu in gol, pana cresc mari, pana se definitiveaza, dupa care se muta intr-o alta zona a psihicului.
Ca niste copii care au fost ai tai cat erau mici si aveai grija de ei, iar cand au ajuns la o anumita varsta au plecat de acasa si si-au facut o viata a lor proprie.

Important insa e faptul ca golurile se pot umple. O minte care nu sta niciodata, ci alearga non stop, poate genera mereu material nou pentru a umple golurile.

Vidul insa e cu totul altceva.
Vidul nu se poate umple.
Orice atinge locul acela vid, se contamineaza si devine vid.
In vid nimic nu mai are sens.
Nici prietenii, nici scoala, nici florile, nici gheata, nici muzica, nici toate cunostintele si toate lucrurile pe care le stii si le poti face.

Ma tot joc de-a v-ati ascuns cu vidul asta de ceva vreme. De cateva ori era cat pe ce sa ma prinda, dar am fugit mai repede. Tot fug, cu o viteza din ce in ce mai mare. Si el vine din urma. Accelereaza si el.
In warp insa, eu nu pot intra.
Oare el poate? :|

Daca da, atunci am pus-o.
Vidul n-am cu ce sa-l umplu.

mintea mea nu mai incape in creier, sufletul nu-mi mai incape in inima

sau in stomac sau oriunde ar fi...

Gandesc mult prea mult si simt mult prea mult.
"Simt enorm si vaz monstruos"...cred ca nimeni nu putea sa spuna asta mai bine.

Si cum trebuie bineinteles sa ma eliberez, scriu si desenez nebunii.
Daca imi tin mazgalelile in sertare, printre caiete sau pe dulapuri (alea mai mari), cu ce ma elibereaza asta pe mine? Pentru ca tot la mine raman.Nu in mine, dar la mine. Si nimic nu se schimba.
Am in cap filme intregi, cantece intregi. Le vad si le aud clar pe toate. Eu nu am nevoie sa le scriu si sa le desenez. Mi le imaginez foarte bine si fara suport fizic.

Dar la ce bun sunt toate daca nu stie nimeni de ele? In minte sau pe hartie, tot in mine raman.

Eu nu pot tine nimic pentru mine.
Simt ca nu are rost. Ma simt degeaba, irosita, inutila. Trebuie sa stiu ca pot sa schimb ceva in lume. Chiar daca e vorba de o idee pe care o dau cuiva, de un gand bun, de o imagine frumoasa, orice.
Daca am facut ziua, seara, dimineata, ora, sau cateva minute din viata cuiva mai frumoase, mai amuzante sau mai interesante, abia atunci incep sa ma eliberez.

Si de asta nu ma pot abtine. Si nu o sa ma abtin si nici nu vreau sa o fac. O sa aberez mereu cat imi place, despre ce imi place, oricui, atata timp cat nu da semne ca as deranja. O sa scriu pana sar tastele (ca la tastaturile alea din BN032=)) ). O sa mazgalesc pana ma dor mainile.
O sa umplu fiecare coltisor de hartie pe care il am la indemana cu ce imi trece prin cap.

Si o sa ma mai vedeti pe aici. In diverse forme. Multa vreme.
Bis bald ! :)

Caut criterii de convergenta

Nu, nu are nici o legatura cu facultatea. Vreau niste criterii de convergenta pentru mine.
Vreau sa vad si sa inteleg incotro ma indrept. Vreau sa inteleg ce sens are totul.
In momentul de fata nu stiu exact de ce fac nici jumatate din lucrurile pe care le fac.
Nu inteleg de ce mi se intampla ceea ce mi se intampla, de ce ajung in situatiile si in locurile in care ajung si nu altundeva, de ce cunosc niste oameni si nu pe altii.
Toata viata asta e un sir de lucruri inexplicabile, iar din cand in cand se intampla ceva care parca ma face sa vad o bucatica de pattern, un fel de regula, de periodicitate...
Si apoi scapa din nou si iar se intampla ceva aiurea sau nu se intampla nimic. :

As vrea sa pot cumva sa aflu daca vreodata totul va converge in vreun punct si daca mai are rost sa incerc sa planific ceva sau pot pur si simplu sa ma las dusa incotro se nimereste, fara nici un plan real, in caz ca oricum nu conteaza.

Visez ca intr-o zi tot ce am acumulat si am gandit vreodata sa se lege, sa pot folosi tot ceea ce stiu si tot ceea ce sunt pentru vreo opera mare (de orice fel ar fi ea, nici macar nu mai am pretentii) si sa pot spune: uite a avut sens sa invat matematica pentru asta, a avut sens sa citesc atatea, a avut sens sa observ, sa desenez, sa scriu si sa notez unele lucruri, a avut sens faptul ca am suferit atata in n situatii pentru ca am invatat lectia X sau Y care m-a ajutat sa fac acea opera mare.

As vrea enorm de mult sa aflu pentru ce mai merita sa ma zbat si pentru ce nu.
Daca mai merita sa imi fac sperante sau nu.

As vrea sa pot sa aflu o data exact la ce sunt cu adevarat buna, daca sunt la ceva, sa ma ocup de asta si sa o fac cu randament. Cu eficienta. Sa aiba sens. Sa fiu si eu buna intr-un domeniu, care-o fi ala, si sa spun ca uite, asta e sensul meu, asta e misiunea mea si asta stiu eu sa fac.
Nu mai pot sa ma consum pentru lucruri inutile. Mai am putin si ajung o epava.
Si daca tot trec prin momente din astea, as vrea macar sa inteleg de ce.
Iar despre viitor nu pot spune ca il vad promitator deloc. Pentru ca de fapt, nu vad nici un viitor.

Doar siruri si serii de intamplari, fara nici o regula, fara nici o logica, fara nimic...
Caut criterii de convergenta.
Poate sa ma ajute cineva? :-s

skawng!

asta e ora la care ma pauca somnul. M-am apucat sa scriu, asteptand sa ma mai trezesc un pic sa mai invat ceva.

Starea de spirit este reflectata 100% de desenul de mai sus, bineinteles.

Maschinedynamik is the new Mathe 2. Noroc ca Dragomirescu nu-i Wanda...

Nu mai suport, imi crapa creierul din nou. Memoria mea refuza sa mai functioneze.

Nu stiu cum dumnezeu o sa imi pot aduce aminte maine ce am invatat, in ordinea in care trebuie si fara sa incurc.
Nu inteleg de ce trebuie sa am o materie ca asta URIASA inghesuita intr-un singur semestru, si alte 7 materii diferite in care invatam aceleasi 5 lucruri iar si iar. Ce time managementu naibii si eficientizarea procesului de invatamant mai e si asta.
Dar nu, daca ajungem la "procesul de invatamant", deja e grav. Mai bine ma opresc aici.

Maine vreau flacara violeta sa ne ajute si s-avem noroc de subiecte, vreau sa reusesc sa ma trezesc la timp si cu somnul facut, sa nu ajung la scoala daramata toata ca un zombi si cu fierea-n gat.

Inca 7 examene dupa asta. Inca 21 de zile de sesiune.
Stau si astept sa treaca timpul.




PS:

skawng = idiot. In Na'vi.

fell in love with an alien...sau nu?

ahh finally, inca putin timp liber. Asta e, bineinteles, un alt blog intarziat, care a fost gandit sambata seara si scris abia acum. Tipic:P

Faptul ca Avatar e un film pe care eu nu aveam cum sa-l ratez nu cred ca trebuie explicat nimanui. O citez pe Flori "e genul de film pentru Alina" si replica Corinei "ahh atunci clar nu vreau sa-l vad" :)) O sa adaug la toate motivele pe care le stiti si fara sa vi le spun faptul ca eu pana acum nu am mai vazut nici un film 3d. Va dati seama cum imi topaia inima de fericire la gandul ca as putea vedea nave spatiale si chestii de genul "in spatiu", in jurul meu.

Ok. Trecand peste asta.

M-am dus la Avatar fara sa am cea mai mica idee despre ce este vorba, in afara de faptul ca e sf, 3d, are niste personaje albastre si e regizat de cameron (ceea ce pt mine nu are nici o relevanta, singurul film al lui pe care l-am vazut e Titanicul, care mi s-a parut un film bun si atat.)

Cu alte cuvinte, m-am dus fara asteptari. Si totusi, a fost fix asa cum ma asteptam! :)) Mai exact, fix asa cum am presupus ca urmeaza sa fie dupa primele 5 minute. Nici nu mai tin minte cate faze in care prevedeam cu cea mai mare exactitate urmatoarele 7-10 replici=))

Prima concluzie: cameron ar face bine sa ramana cu regia lui si sa lase scenariile altcuiva:P
Norocul lui ca recurge la atatea artificii care sa-ti distraga atentia incat sa nu te mai prinzi de lipsuri, sau nu mai conteaza atat de mult.

Filmul e cu adevarat, eye-candy :X

Totul arata super, soundtrackul e super, personajele sunt super si unele momente care, cu toate ca le prevazusem deja de cu o ora si jumatate sau doua inainte, atat de emotionante, incat daca glandele mele lacrimale ar functiona normal as fi plans.

Au fost faze, in special cea de la final cand tipul practic moare si se reincarneaza in corpul de avatar in mijlocul incantatiilor alora si cand deschide ochii aia galbeni si frumosi, in care eram foarte aproape de o experienta extracorporala.

Si totusi...

sentimentele sunt foarte amestecate.

Mi-a placut extrem de mult (fiti convinsi ca-mi voi petrece jumatatea de sesiune de dupa examenul la dinamica in fata laptopului jucand Avatar) si in acelasi timp m-a enervat teribil.

Daca omul ala ar fi avut bunul simt sa declare filmul (eventual undeva in genericul ala pe care nu l-am vazut ca romanu nu are rabdare, luminile se aprind in si publicul se ridica inca inainte sa apara "the end" pe ecran..:) un remake la Dances with Wolves, totul ar fi fost foarte ok si probabil l-as fi ridicat si eu in slavi.

Dar nu, el povesteste cum a clocit "ideea" geniala de la Titanic incoace, asteptand sa apara tehnologia necesara, cum s-a "inspirat"din toate (?!?!) benzile desenate si povestile SF pe care le-a citit ever ca sa ajunga la asta...iar pe mine ma face sa scot flacari pe nari!!

Cum isi permite frate sa faca asa ceva? De ce? Pentru ca e el marele James Cameron, regele Hollywoodului, care a facut cel mai profitabil film din istorie? de-aia? si de-aia i se si accepta asta, nu? pai in conditiile in care ar veni cu un "scenariu original" in care ce nu e luat din Dances with Wolves e luat din Pocahontas, cred ca orice regizor new-comer (caruia evident nu i-ar fi pus nimeni la dispozitie capitalul pentru efectele speciale cu care sa ia ochii pe care le-a folosit Cameron, chiar daca ar fi stiut sa le foloseasca) ar fi fost tocat bucati de critici, in caz ca ar fi apucat sa faca filmul !!

Si atunci ce mai ramane? Numele Cameron, care se vinde,marketingul (de nota 10), efectele speciale (tot de nota 10), realizarea faptului ca peste nu foarte multa vreme s-ar putea chiar sa avem si holospatii, si in rest...? Betia formelor fara fond? (nu, de fapt filmul are fond, are substanta, atat doar ca e copiata)

Daca vezi filmul in 2D ce vezi de fapt? Pocahontas? I love Disney, de multa vreme vreau sa fac rost de filmul lor sa il vad. Daca e vorba de Pocahontas, la Disney ma duc, pentru ca este poveste de Disney, care se potriveste cu desenele animate si nu cu holospatiul, cel putin in viziunea mea.

Dances with Wolves si-a luat Oscarurile pe care le merita acum multi ani.

Din punctul meu de vedere, Cameron isi merita banii. Atat si nimic mai mult. Sa se balaceasca in ei cat vrea.

Oscarul pentru efecte speciale sa faca bine sa ajunga la Star Trek.

iar eu, oricat de mult mi-ar placea extraterestrii albastri si amerindienii, mi s-a cam dus cheful de ei, si cand o sa vreau sa ma relaxez prefer sa revad fazele favorite din Dorian Gray.

Expresia extaziata a lui Ben Barnes cand miroase sangele cald inca de pe salul prietenului Basil in secundele imediat urmatoare crimei este de nepretuit pentru mine...:D:D:D
Nu compari asa ceva cu CGI...no way!!