miercuri, 14 iulie 2010

Am casa-n panta. Literally

sau

De ce wannabe-Hitlerul Constantei trebuie sa plece in Brazilia URGENT si DEFINITIV

Pentru ca zilele trecute, o bucata din strada mea s-a surpat.
E sinistru sa vezi la TV oameni disperati care isi pierd locuintele datorita inundatiilor si, in n->∞ cazuri, datorita neglijentei autoritatilor care se pare ca au cu totul alte probleme decat indiguirile, stoparea sapaturilor si a defrisarilor irationale, consolidarea zonelor cu risc, etc.
E si mai sinistru sa iti dai seama ca diferenta dintre situatia ta si a lor o fac cateva zeci de metri. (nu stiu cati, nu am ajuns inca la locul faptei sa constat).

Nu am putut niciodata sa il sufar pe Mazare. De ce?
Pentru ca trotuarele din Constanta sunt numai gropi de cand ma stiu. (Daca credeti ca Bucurestiul are trotuare mizerabile, sa stiti ca se poate mult mai rau.)
Pentru ca in loc sa ingrijeasca si sa dezvolte ceea ce exista la noi pe litoral (avem copaci foarte frumosi care fac si umbra!) el face afaceri cu palmieri bolnavi pe care ii implanta in ghivece in mijlocul strazii.
Pentru ca pe plaja Modern care stralucea cand eram mica + alte plaje constantene cresc acum buruieni si gunoaie, iar animalu cere taxa de intrare in Mamaia tuturor celor ce n-au numar de CT (deci si mie).
Pentru ca la Miga si in portul Tomis a plantat niste deseuri de fier picate din cala vreunui OZN care, dand platourilor cu pietris si iarba ingalbenita un iz de District 9, se vor arta moderna.
Pentru ca pe marele corso al metropolei autoproclamate ai drept in fata Tomis Mall, langa tine un sir de palmieri, iar la nici 3 metri distanta, stanga si dreapta, pe strazile perpendiculare, case daramate si pirande cu plozi care se pisa-n sant.
Pentru ca imi aduc aminte cum aratau peninsula si centrul istoric acum 15 ani, cu strada principala larga, aerisita, cu oameni iesiti la plimbare, cu restaurante si magazine faine.
Pentru ca vad zilnic cum arata acum, din an in an mai rau.
Chiar si in intersectia de langa prefectura (!!) alaturi de un aranjament kitschos nou aparut cu celebra lupoaica in centru, la 0.5m distanta un alt tiganus cu bale la gura se pisa in sant, iar imediat langa, trotuarul e ocupat de fast fooduri ordinare cu mesele in strada pe ambele parti, (da, fix langa pisacios) printre care abia ai loc sa treci. Magazinele au disparut de mult.
Pentru ca in acea zona care reconditionata si ingrijita ar fi aratat absolut superb, de pe fiecare casa, in fiecare an, in fiecare luna si zi, mai urla cate o pisica vagaboanda, se mai oplosesc cateva ciori, mai cade cate un geam, cate o caramida, cate un zid. Ma-ntreb cat va mai sta-n picioare Casa cu Lei.
Vilele lui Mazare insa, au temelii solide, iar numele lui e pe placuta fiecarui palmier si peste vopseaua fiecarui autobuz.
Iar in “Zona Metropolitana Constanta” (declarata de el ca atare), a inceput de vreun an-doi “Programul de pietruire a ulitelor de pamant”. (Nu, nu e o gluma!)

Pentru ca anul trecut, acestei creaturi careia nici nu-i mai gasesc apelative potrivite i s-a sculat sa constuiasca un nou mall. Unde? In rapa, pe strada mea. A scos din radacini toti copacii, a ciopartit faleza, a furat jumatate din sosea (care si asa avea cate o singura banda pe sens), a sapat, a sapat, a sapat. De siguranta oamenilor care locuiesc acolo l-a durut in pvla.Vilele lui stau bine unde stau. Eu insa stau acum in rapa. Am casa-n panta, literally. Si aud ca toata strada e in pericol de cadere.

Au mai fost cazuri de prabusiri in Constanta. Cu ocazia uneia s-au descoperit edificiul cu mozaic si alte ruine. Cu ocazia alteia, cand era tata mic, au cazut doua strazi intregi (nu exagerez!) aproape de fosta locuinta a bunicilor. Nu stiu ce cauze au avut prabusirile alea. Dar faleza mea era solida pana au venit ei cu buldozerele si au golit si in interior spatiu pentru nush ce galerii.
Asa ca macar de data asta, putzoiul care se joaca de-a nazistu si cireada lui se vor apuca de treaba si VOR FACE CEVA, pentru ca altfel la urmatoarea furtuna urata strada mea cade din vina lor. Si blocul meu ajunge-n port. 
Sambata ma intorc la Constanta. Am sa vad cu ochii mei miraculosul crater…Cica in parcarea mea inca se poate intra cu masina, celelalte sunt blocate…

PS: scuzati vocabularul, in caz ca nu va place. Eu una consider ca m-am exprimat delicat.

duminică, 11 iulie 2010

Leprele



Am impresia de multe ori ca in lume exista doua categorii de oameni: cei puternici care se descurca singuri si pe care cam nimic nu ii darama, si cei slabi, care nu au habar de prea multe si care ar fi praf si pulbere fara sustinerea altora . Dar, exact ca si in cazul orbilor carora li se ascut celelalte simturi, acestor incapabili le-a dat Dumnezeu o capacitate compensatorie: ei au talentul impresionant de a-i manipula pe altii si de a folosi munca si meritele altora in avantajul lor. Iar ceea ce ii transforma pe acesti oameni slabi in niste lepre este nesimtirea si lipsa de recunostinta cu care isi folosesc acest talent.

Lepra este omul care stie sa-i faca pe cei care conteaza sa aiba impresia ca este deosebit si plin de merite. Nu conteaza cum face asta. Esenta este in orice caz iesirea in evidenta cu orice pret. Lepra vorbeste cu orice ocazie pe care i-o dai sau chiar si fara ocazie. In timp ce altii lucreaza si tac, lepra este nemultumita si se plange constant, in special de cat este de obosita, atragand atentia si lasand impresia de devotiune si seriozitate.
Lepra ajunge de multe ori foarte sus tocmai pentru ca isi da importanta. Oamenii de calitate reala au de obicei si bun simt si isi stiu lungul nasului. Apreciaza munca tuturor si vor ca fiecare sa aiba locul pe care il merita in societate. Lepra din pacate, este mereu convinsa ca poate mai mult, merita mai mult si are mai multe drepturi decat ceilalti. De ce? Argumentele depind de caz si sunt mereu o tona. O lepra are intotdeauna argumente. O lepra isi va gasi intotdeauna scuze.
Filozofia leprei a sintetizat-o recent in doua vorbe, la marirea TVAului, unul din ilustrii nostri politicieni (sincer, chiar am uitat care din ei, irelevant) : “Eu nu stiu economie, dar am vointa!” Asta conteaza : vointa. Nu ce stii si ce poti face. Daca vrei cu adevarat ai tu grija sa ii seci pe altii si sa tragi sforile asa incat sa aplice ideea ta, indiferent cat e de corecta si de bine gandita.
O lepra seaca viata celorlalti si santajeaza in orice domeniu. Doamne feri sa fie multi bani si terte persoane sau institutii in joc! O lepra este rapid antipatizata de aproape toata lumea si, oricat de paradoxal ar parea, ajunge sa obtina ce vrea si sa-i determine pe ceilalti sa-i faca jocul si sa lase totul cum vrea ea din simplul motiv ca daca nu iese dupa voia ei, le face viata iad iar ei sunt mult prea satui si scarbiti …Pur si simplu nu mai au nervi ca sa le mai pese.

Culmea este ca o lepra, desi obtine mereu tot ce vrea, nu e niciodata multumita. Mereu vrea mai mult sau vrea altceva, iar daca nu are probleme isi inventeaza. Tot ce obtine nu-i foloseste la nimic. Probabil din cauza ca undeva in adancul sufletului ei stie ca se afla in impostura si zbuciumul acela ajunge sa se manifeste constient in diverse moduri dubioase. Plansete, crize de nervi, certuri in stil de mahala, idei absurde in care uneori nici ea nu crede dar ti le arunca in fata in speranta ca musti si ii mai faci pe plac o data.

Se pune atunci intrebarea, de ce naiba sa te mai ocupi de o lepra? De ce sa nu i-o tragi o data si pentru totdeauna, daca ea tot nu-i fericita?
Adevarul este ca multe lepre pot fi neutralizate foarte simplu. Oamenii s-au obisnuit in general sa suporte si sa taca. Sa reactioneze pasiv, sa evite. Se gandesc ca “nu-si pun mintea cu lepra”. Gasesc moduri de a se descurca pe moment, in loc sa treaca la solutia cea mai sigura si permanenta : eliminarea leprei din cale. Bineinteles, atunci cand se poate.

De unele chiar nu poti scapa (cele din familie de ex.), dar sunt totusi cazuri care se pot matura din cale teribil de usor. Cel mai greu lucru este probabil sa ai rabdare.

Ganditi-va bine, daca puteti sa faceti vreo lepra sa dispara din preajma voastra , daca puteti sa o demascati, faceti-o! Merita sa incercati si exista sanse de reusita!
Eu una am vazut lepre invinse si cu coada intre picioare. Putin cate putin, una cate una. Cu o floare nu se face primavara, insa dar din dar se face rai. Gesturile mici conteaza. Faptele mici se aduna si dupa o vreme... chiar ajung sa schimbe ceva :).

luni, 5 iulie 2010

Viitorul [these are not the sands of time]



Nu mai pot privi in viitor. Nu mai pot si nu mai vreau s-o fac. Refuz. Asa, pur si simplu.
Obisnuiam sa ma ocup cu asta, pana nu de mult. Dar de la un timp incolo, consistenta viitorului a inceput sa se schimbe. Sa se schimbe in mod straniu chiar in timp ce priveam.
Pentru orice lucru care mi se parea important si imi provoca curiozitatea ma proiectam la momentul respectiv si incepeam sa “privesc”. Apareau in mintea mea una, doua, rar mai multe holograme. Foarte rapid una din ele capata substanta . Au fost si unele momente in care vedeam doua posibile “viitoruri” si nu-mi puteam da seama care dintre ele e mai clar, mai puternic. Dar astea au fost putine cazuri. Iar eu traiam asa, intr-un ritm oarecum lent, linear, previzibil.

Dar de la-nceputul anului incoace, busola o ia razna dintr-o directie in alta, iar sistemele de referinta parca au disparut. Am vazut chestii neinteligibile, imposibil de interpretat. Am vazut iar realitati diferite dar nici una nu a fost cea care a devenit in final reala. Radarul pare sa functioneze in continuare, datele pe care le culege sunt valabile, dar din cine stie ce motiv orice prognoza pe care o incerc, in afara de cele pe termen foarte scurt, se dovedeste aberanta.
Se-ntampla ceva cu timpul sau mi se pare mie? Mi se intampla mie sau si altora? Am intrat eu in vreo bucla?
Si simt ca parca sunt intr-un fel de desert (nu cel din desene, ala e altul; si nici cel in care se gasesc the sands of time din pacate)…si oriunde ma uit nu vad nimic…doar nisip si cer in jur, si furtuna si praf. Nici urma de soare, de vreo luna, nici urma de vreun sietch…eu n-am tobe si nu pot chema vreun vierme sa ma duca nicaieri. Si furtuna imprastie nisipul in asa fel, incat am pe ce calca doar in secunda in care calc. Ridic un picior in aer si nisipul se aduna sub el, atat cat sa ma sustina pentru cateva secunde. Il ridic doar cativa centimetri si-ncepe deja sa fuga, sa se risipeasca in jur.
Pasesc in continuare, orbeste, straduindu-ma sa controlez cataligele pe care merg, fragile si subtiri fata de greutatea mea ca picioarele elefantilor lui Dali. Si merg asa cu ochii inchisi.
Daca incerc sa ma uit, vad tot felul de orori. Imi vad frica reflectata in fiecare graunte de nisip . Asa ca nu ma mai uit deloc.
Cataligele sunt vechi, lungi, troznesc si se taseaza. Intra uneori adanc in nisip si imi e greu sa le scot. Am trecut pe langa un copac (da, in desert, un copac), lemn tanar, puternic si hidratat (nu pot sa-mi imaginez din ce se hranea) dar l-am pierdut din vedere (ahh, furtuna asta, sper sa nu-l scoata din radacini) si oricum nu pot smulge din el ca sa-mi fac eu carje noi. Ne descurcam cu cele vechi…si daca mai cedeaza ele, si ca sa mai usuram greutatea pe care o au de carat, ma mai trag de umeri uneori dragonii. M-am legat de ei cu hamuri stranse si nu, n-au cum sa ma scape. Le e greu si lor in furtuna asta, ne mai invartim pe loc, mai pierdem uneori directia si atunci stam pana se mai elibereaza cerul. Si apoi, pornim din nou. Nu stim sigur incotro, drumul apare pas cu pas, pe masura ce-l parcurgem, dar impreuna… vom ajunge undeva .
Si nu mai privesc in viitor. Orbire sau lasitate…sau poate ca pur si simplu asa e mai bine sa fie…De acum astept surprize.